Farmacia Domnului

Fumatul pasiv, un pericol pentru sănătate

2012-03-09T01:04:00.000-08:00

Potrivit Studiului global privind tutunul la adulţi (GATS), făcut public la începutul acestei săptămâni, mai mult de o treime (35,4%) dintre persoanele de 15 ani şi peste, adică 6,4 milioane de persoane, au fost expuse la fumul de ţigară la domiciliu.

Pornind de la rezultatele acestui studiu, Ministerul Sănătăţii (MS) intenţionează continuarea Programului Naţional de Control al Tutunului şi reglementarea interzicerii fumatului în spaţiile publice, în concordanţă cu recomandările UE. „Legislaţia trebuie să interzică fumatul peste tot, acasă, în maşină, dar, din păcate, peste şase milioane de persoane sunt expuse la fumul de tutun la domiciliu. Legea trebuie să-i protejeze pe nefumători“, a declarat dr. Sorina Irimie, manager proiect GATS.

Rezultatele studiului arată că prevalenţa persoanelor care fumează curent a fost, în 2011, de 26,7%, adică 4,85 milioane de oameni, dintre care cei mai mulţi sunt bărbaţi. De asemenea, datele GATS arată că în România 24,3% dintre adulţii de 15 ani şi peste această vârstă sunt fumători zilnici (34,9% dintre bărbaţi şi 14,5% dintre femei), iar 2,4% sunt fumători ocazionali.

Totodată, studiul GATS arată că peste o cincime dintre persoane au observat că se fumează în clădiri guvernamentale, 10,4% în instituţii medicale, 25,1% în şcoli şi 47,5% în universităţi. Majoritatea a raportat expunerea la fumul de ţigară în baruri/cluburi de noapte (94,4%) şi restaurante (86,6%).

Potrivit studiului, luând în considerare doar nefumătorii, prevalenţa expunerii la fumul ambiental la domiciliu a fost 24,4% (echivalent cu aproximativ 3,2 milioane de nefumători). Cei din mediul urban (40,9%) au fost semnificativ mai expuşi la fumul de ţigară ambiental la domiciliu, decât cei din mediul rural (28,5%).

În rândul nefumătorilor, expunerea la fumul de ţigară ambiental la domiciliu s-a redus cu înaintarea în vârstă, cea mai înaltă rată a expunerii fiind raportată în rândul celor de 15-24 ani (38,6%) şi cea mai scăzută în rândul celor de 65 de ani şi peste (14,7%). Concret, 34,2% dintre angajaţi (reprezentând aproape două milioane de oameni) au fost expuşi la fum de ţigară la locul de muncă în ultimele 30 de zile, arată studiul.

Persoanele cu educaţie superioară (30,0%) au fost mai puţin expuse la fumul de ţigară la locul de muncă, comparativ cu cei cu nivel mai redus educaţional.

Studiul mai arată că rata prevalenţei globale a persoanelor care fumează curent a fost maximă la grupa de vârstă 25-44 ani (36,3%) şi minimă în rândul celor de 65 de ani. De asemenea, a fost uşor mai ridicată în mediul urban - 28,4%, faţă de rural - 24,5%.

Cum putem combate astenia de primăvară

2012-03-05T10:21:00.000-08:00

La trecerea de la anotimpul de iarnă la cel de primăvară, schimbările din mediul înconjurător, ale regimului alimentar şi ale ritmului de viaţă provoacă multor persoane o stare de indispoziţie generală, oboseală inexplicabilă, irascibilitate şi apatie, toate având drept cauză astenia de primăvară.

Experienţele îndelungate au selectat un mare număr de plante medicinale şi aromatice cu acţiuni sedative, antispastice, antidepresive şi tonifiante, bogate în vitamine şi în săruri minerale eficiente în prevenirea şi combaterea asteniei.

Cu efecte foarte bune se dovedesc tratamentele cu diferite preparate sub formă de:

- infuzii din coada-şoricelului, busuioc, mentă, lavandă, roiniţă, rozmarin, anghinare, soc, zmeur (frunze), fenicul (fructe), schinduf (pulbere din seminţe);

- infuzie din amestec cu ciuboţica-cucului (50 g), flori de lavandă (25 g), conuri de hamei (15 g), herba de sunătoare (10 g) şi rădăcini de valeriană (5 g); se ia o lingură amestec, se opăreşte cu 250 ml apă clocotită, se infuzează 3 minute şi se bea un ceai foarte cald înainte de culcare;

- infuzie din amestec cu flori de tei, sunătoare, cimbrişor, măghiran, sovârf, salvie şi talpa- gâştei (în părţi egale) din care se beau două ceaiuri calde între mese şi un ceai la culcare, timp de 3 săptămâni;

- decocturi preparate din flori şi frunze de angelică, coada-calului, rădăcini şi frunze de ţelină, fructe de anason, fenicul, măceş şi păducel, conuri de hamei, rădăcini de valeriană, seminţe de năut şi coji uscate de mere;

- decocturi din obligeană (100 g), coada-şoricelului (50 g), lavandă (50 g), cătuşe (100 g), ciuboţica-cucului (50 g), rozmarin (50 g), pelin (30 g); se iau 50 g amestec la un litru şi jumătate de apă, se fierbe până scade la un litru şi se beau 3 căni pe zi;

- decoct din amestec cu rozmarin (40 g), roiniţă (40 g), cimbrişor (30 g), isop (20 g), muşeţel (10 g), salvie (10 g); se iau 2 linguriţe amestec la 250 ml apă clocotită, se fierbe 15 minute şi se beau una-două căni pe zi;

- tinctură din arnică, echinaceea, genţiana, lavandă, obligeană, rozmarin, sunătoare, talpa-gâştei şi ovăz nedecorticat, macerate în alcool 700;

- tinctură din amestec de valeriană, păducel şi ienupăr (în părţi egale), din care se iau câte 30 picături de două ori pe zi;

- vin din frunze uscate de salvie şi rozmarin, frunze proaspete de aloe şi seminţe de mărar, macerate în vin roşu, cu adaos de miere de salcâm din care se consumă câte 10-20 picături pentru recăpătarea energiei;

- uleiul de cătină albă, foarte bogat în vitamine, din care se iau câte 10-20 picături de 3 ori pe zi, pentru recăpătarea energiei;

- pulbere din flori uscate de arnică, fructe uscate de măceş şi rădăcini de valeriană, cu efecte în astenia nervoasă, nevroze şi avitaminoze.

Produsele apicole au eficienţă deosebită în tratarea asteniei prin acţiuni directe asupra sistemului nervos.

Lăptişorul de matcă şi polenul sunt suplimente nutritive bogate în substanţe hrănitoare, cu acţiuni antianemice, nutritive şi stimulatoare, contribuind, cu succes, în stările de astenie, oboseală fizică şi intelectuală, slăbiciune, lipsă de concentrare, sindrom neurastenic şi apatic, cu redarea unui tonus de optimism.

Mierea de albine are acţiune tonică, nutritivă şi regeneratoare a energiei. Combinată cu puţin suc de aloe şi zeamă de lămâie este eficientă împotriva asteniei, apatiei şi oboselii dacă se iau zilnic câte 3 linguri timp de o lună.

Regimul alimentar

Pentru prevenirea şi atenuarea simptomelor neplăcute ale asteniei, persoanele anemice şi cu surmenaj intelectual şi fizic vor trebui să acorde o atenţie deosebită unei alimentaţii complete cu vitamine naturale şi minerale, preluate din legume şi fructe proaspete. Aceste alimente vor contracara carenţele frecvente în vitaminele B, C, D şi E şi vor completa necesarul metabolic de minerale, acizi graşi (linolenic) şi unii aminoacizi esenţiali care participă la sinteza proteinelor din organism:

- salate de crudităţi (urzici, spanac, creson, pătrunjel, morcov, tomate, ţelină, ridichi negre, gulie, varză, ceapă, usturoi, frunze de păpădie);

- sucuri de legume (urzici, spanac, sfeclă roşie, ţelină - frunze, pătrunjel, tomate, cicoare-rădăcini) cu excelente proprietăţi vitaminizante şi mineralizante;

- fructe proaspete (200-500 g pe zi) luate în fiecare dimineaţă, mai ales lămâi, portocale, grepfruturi, banane, mere, pere, caise, struguri, măceşe, afine, coacăze negre, fragi, cătină albă, nuci, arahide, alune, migdale dulci, smochine;

- sucuri de fructe (mere, pere, prune, caise, agrişe, coacăze negre şi roşii, lămâi, portocale).

Forme de utilizare a lămâilor în terapia naturistă

2012-03-05T10:18:00.001-08:00

În fitoterapie este recomandat ca lămâile să fie consumate ca fructe întregi şi feliate, sub formă de sucuri sau limonade, citronade, infuzii sau decocturi, uleiuri esenţiale, coajă şi sâmburi.

Imaginea 1 din 2

Fructele sunt alese după consistenţa fermă, culoare, în galben-intens, suculenţă şi aciditate optimă, coajă subţire şi cu textură fină. Pot fi păstrate timp de o săptămână la temperatura camerei, ferite de razele solare directe sau timp de 30 de zile în frigider. Lămâile dau mai mult suc dacă sunt scufundate în apă caldă timp de cinci minute.

Feliile de lămâie se consumă dimineaţa pe stomacul gol, contra hepatitei, luând în prima zi o feliuţă, urmând o creştere până la 9 feliuţe în a noua zi, iar apoi se descreşte până la o felie. Tot intern se ia o lămâie tăiată în felii rotunde, care se macerează timp de 12 ore în 250 ml de ceai de muşeţel, care se bea pe nemâncate contra obezităţii.

Sucul de lămâie este unul dintre cele mai valoroase sucuri de fructe, având efecte bactericide, antiseptice, diuretice, tonice, energizante. În afecţiunile interne este indicată o cură de 4-5 săptămâni, urcând progresiv doza de consum de la o jumătate de lămâie până la două lămâi pe zi şi apoi reducerea treptată la jumătate de lămâie. Pentru a nu ataca smalţul dinţilor şi mucoasa stomacului, sucul se va servi cu paiul. La sucul de lămâie se poate apela uşor în caz de răceli, gripă, guturai, sughiţ, tuberculoză pulmonară şi osoasă, congestie hepatică, icter, leşin, calculoză biliară şi renală, hipercolesterolemie, celulită, dureri de cap, intoxicaţii alcoolice.

Pentru facilitarea digestiei se bea un suc din două lămâi şi două frunze de mentă, diluate cu apă minerală. Când apare greaţa provocată de răul de transport cu mijloace auto, avioane sau vapoare, este indicat sucul unei lămâi, care opreşte excesul de secreţie salivară.

Infuzie sau decoct dintr-o lămâie la 200 ml de apă, se bea pe stomacul gol, cu efecte în crizele hepatobiliare, dureri de stomac, aerofagie şi combaterea viermilor intestinali.

Uleiul esenţial, obţinut prin distilare, este folosit intern ca tonic al sistemului circulator, având efecte în scăderea presiunii la nivelul varicelor şi tratarea capilarelor sparte sub piele. De asemenea, are rol în menţinerea vitalităţii celulelor roşii, cu efecte bune la persoanele anemice, cu gripă şi tuse convulsivă. Având proprietăţi detoxifiante şi decongestive, uleiul curăţă ficatul şi rinichii, reduce celulita şi ajută în combaterea migrenelor şi a durerilor de cap.

Extractul uleios dintr-o lămâie tăiată în cubuleţe, pusă la macerat timp de două-trei săptămâni în 250 ml de ulei de măsline sau de floarea soarelui, constituie un produs ideal pentru masaje locale, băi sau inhalaţii. Amestecat cu glicerină, uleiul are efecte bune ca masaj, seara, înainte de culcare, pe mâinile crăpate şi iritate.

Siropul de lămâie se prepară dintr-o lămâie cu coajă, care se fierbe la foc mic timp de 10 minute în 100 ml de apă; după răcire se stoarce, se strecoară şi se adaugă două linguri de glicerină şi un pahar de miere de albine. Se lasă la macerat 2-3 zile la temperatura camerei şi se consumă câte 1-4 linguriţe pe zi (la copii), 3-5 linguri pe zi (la adulţi), cu efecte foarte bune în boli infecţioase, respiratorii, tuberculoză, tuse spastică, bronşită cronică.

Citronada şi limonada se prepară prin două metode:

- sucul proaspăt de la 3-4 lămâi se amestecă cu un litru de apă, 200 g zahăr şi coaja rasă a lămâilor respective; se lasă la macerat 6-8 ore şi se consumă diluat cu sifon, având efecte terapeutice în vome şi hemoragii; se clăteşte gura în cazul aftelor şi stomatitelor.

- două lămâi, tăiate în rondele, se pun la macerat într-un litru de apă rece sau caldă şi se îndulceşte după gust; după opt zile se strecoară şi se consumă ca băutură răcoritoare.

Maceratul timp de 7 zile cu 60 g coajă de lămâie în 100 ml de alcool 60° se filtrează şi se obţine o tinctură din care se iau câte 10 picături după mese în scop digestiv, mai ales contra balonărilor.

Sâmburii de lămâie se zdrobesc (10-12 sâmburi) în ceai de mentă şi puţin alcool şi se consumă în fiecare dimineaţă, pe nemâncate, timp de trei săptămâni, având efecte contra febrei şi ca vermifug. Sâmburii pisaţi se amestecă cu miere şi se administrează în fiecare dimineaţă în combaterea oxiurilor, timp de 5-6 zile consecutiv.

Frunzele de lămâi se prepară în infuzie (10 g la litru), având efecte stomahice, antispasmodice, vermifuge, calmante, sudorifice şi uşor tonice.

Prof. univ. dr. Constantin Milică

Sursa: http://www.doxologia.ro/

Sănătate prin post şi fitoterapie

2012-02-17T02:06:00.000-08:00

În afara perioadelor lungi de post, stabilite prin calendarul creştin-ortodox, se recomandă şi respectarea unor posturi de scurtă durată, în tot restul anului, măcar două zile pe săptămână.

Se apropie Postul Mare şi suntem datori să facem câteva precizări cu privire la felul în care trebuie să ne alimentăm în această perioadă.

Din punct de vedere medical, posturile sunt recomandate, mai ales după o alimentaţie necorespunzătoare, adesea excesiv carnară, asigurând o curăţire (depurare) a corpului de impurităţile, grăsimile şi toxinele care se acumulează, treptat, în ficat, rinichi şi, mai ales, în colon, unde blochează procesele de autoînnoire permanentă.

Posturile alimentare din tot cursul anului constituie cele mai eficiente metode de vindecare a unor boli grave, declanşate, în principal, de un regim nutritiv necorespunzător.

În afară de purificarea şi dezintoxicarea organismului, alimentaţia „de post“ contribuie la o autoînnoire a celulelor, o întinerire a ţesuturilor, o intensificare a vitalităţii şi o mărire a rezistenţei la boli, infecţii şi la alţi factori nefavorabili de viaţă. Totodată, scade concentraţia în proteine şi lipide din creier, precum şi doza de zaharuri din sânge şi urină. Acestea explică efectul favorabil al posturilor în remedierea principalelor boli ale civilizaţiei, respectiv cancere, cardiopatii, artrite, scleroză în plăci şi îmbătrânire prematură. De asemenea, au efecte favorabile în unele boli cronicizate ca: diabetul zaharat, ulcerul gastric şi duodenal, ateroscleroza, forme de obezitate şi celulită, boli alergice (astm, poliartrite) şi ale sistemului nervos central, senilitate precoce, intoxicaţii alimentare şi medicamentoase, gută, unele afecţiuni dermatologice.

Pe durate de minimum 7-14 zile consecutiv se pot înlocui produsele dăunătoare (cărnuri şi grăsimi animale) cu legume şi fructe în stare proaspătă. Sunt de bază soia, fasole, ciuperci, nuci, alune, ceapă, zarzavaturi, care conţin necesarul zilnic de proteine, lipide, vitamine, săruri minerale şi oligoelemente, cu efecte atât nutriţionale, cât şi adjuvante, în diabet, purificarea sângelui, convalescenţă, anemie, oboseală cronică şi regenerarea ţesuturilor intoxicate prin alimentaţie. Se mai recomandă consumul de sucuri naturale şi salate din morcov, sfeclă roşie, ţelină, pătrunjel, păstârnac, gulii, varză, spanac şi salată verde, cu efecte bune pentru orice vârstă, începând cu sugarii, în cazuri de anemii, avitaminoze, intoxicaţii, tulburări gastrice, hepatobiliare, stomacale şi cardiace. Salatele servite cu ulei nerafinat şi oţet sau lămâie, precum şi legumele proaspete, tăiate mărunt sau rase, îşi păstrează conţinutul în vitamine, iar celuloza, ca fibră vegetală, uşurează digestia, fiind un bun laxativ natural şi stimulent al tranzitului intestinal.

Totuşi, trebuie să subliniem simptomele care pot să apară la persoanele ce adoptă postul alimentar total. În primele zile, resimt senzaţii puternice de foame, eventual dureri de cap, vertij, insomnii şi greţuri. În continuare apare o scădere progresivă a forţei musculare, stări de somnolenţă, constipaţii, diminuarea accentuată a diurezei şi reducerea substanţială a randamentului în activitatea fizică şi intelectuală. Din aceste considerente sunt scutiţi de post negru copiii, lăuzele, convalescenţii după operaţii sau bolnavii cronici.

Pe toată perioada postului, se recomandă a se consuma, zilnic, câte 3-4 căni cu ceaiuri luate prin înghiţituri rare, din care să nu lipsească florile de arnică, coada-şoricelului, gălbenele, muşeţel, soc, trifoi roşu, frunze de salvie, anghinare, urzică, afin, frag, mentă, mesteacăn, herba de busuioc, coada-calului, rostopască, sânziene galbene şi sulfină. În consum se mai includ fructe de ienupăr, afin, măceş şi păducel, muguri de plop negru şi rădăcini de valeriană, obligeană, păpădie, tătăneasă.

Prof. univ. dr. Constantin Milică

Sursa: www.doxologia.ro

Calitățile puțin știute ale sucului de cartofi cruzi

2012-02-12T05:46:00.000-08:00

În vederea unei alimentaţii sănătoase, nutriţioniştii recomandă consumul cartofilor fierţi (piure) sau copţi în coajă, forme de preparare prin care se păstrează o mare parte din vitaminele şi sărurile minerale pe care cartoful le conţine în mod natural

Cartoful fiert, însă, nu e doar un aliment valoros, ci poate fi considerat chiar un medicament.

Originar de pe pământ american, cartoful a ajuns în Europa prin intermediul ostaşilor spanioli şi în urma diferitelor expediţii făcute de botanişti şi geografi, fiind considerat la început o curiozitate a lumii vegetale. De altfel, în unele ţări europene (Germania, Elveţia şi Austria), prima dată cartoful a fost introdus în colecţiile unor grădini botanice. În Anglia şi mai ales în Irlanda, considerată azi „patria cartofului”, acesta a ajuns la sfârşitul secolului al XVI-lea.

Astăzi, cartoful este răspândit în întreaga Europă şi face parte din categoria alimentelor de bază. Caracteristicile sale, formele şi culorile tuberculului, aroma, savoarea şi gustul, textura, consistenţa şi rezistenţa la fierbere, valoarea nutritivă şi absenţa componentelor toxice (nitraţi, nitriţi), fac din cartof un aliment utilizat la scară largă.

Câteva exemple la îndemână ne pot face o idee despre importanţa cartofului în alimentaţie. Potrivit prof. Constantin Milică, tuberculii conţin o energie calorică de 80-90 kcal la 100 g substanţă comestibilă proaspătă (de două ori mai puţin decât pâinea şi orezul). Astfel, cu 200 g cartofi copţi se asigură 16-18% din necesarul proteic al unui om pe zi. În plus, tuberculii de cartof conţin aproape toate vitaminele principale (A, E, B1, B2, B6, B12, C, H, PP şi acidul folic), motiv pentru care nu ar trebui să lipsească din meniul zilnic în sezonul de iarnă, când pot constitui o sursă sigură de vitamine naturale.

Efecte calmante

Cartoful fiert, însă, nu e doar un aliment valoros, ci poate fi considerat chiar un medicament. Prof. Constantin Milică îl recomandă bolnavilor cu probleme ale sistemului digestiv, deoarece scade aciditatea gastrică, fiind de mare folos în dieta celor cu ulcer gastric şi duodenal, inflamaţii intestinale, celor care au calculi renali sau suferă de afecţiuni ale sistemului nervos

De asemenea, persoanele diagnosticate cu colite cronice, crampe stomacale sau constipaţie cronică trebuie să introducă în meniul zilnic preparate din cartofi fierţi din soiurile mai bogate în amidon.

„Rolul cert al cartofului fiert sau copt în tratamentul bolnavilor de hipertensiune arterială şi cu alte afecţiuni cardiovaculare, inclusiv ateroscleroză, precum şi la persoanele cu un nivel ridicat de colesterol depus pe artere este explicat prin proprietăţile diuretice şi prin prezenţa unor antioxidanţi endogeni. Continutul ridicat de potasiu al cartofilor are efect direct în dezintoxicarea sângelui şi în favorizarea tranzitului intestinal”, explică specialistul în fitoterapie.

Tot ca remediu în tratamentele naturiste este recomandat şi sucul de cartofi cruzi. Pentru a putea avea efectul scontat, acesta trebuie preparat din tuberculi sănătoşi, neîncolţiţi, care nu au fost păstraţi la lumină şi consumat imediat, în stare proaspătă. „Sucul de cartofi cruzi, consumat intern, are acţiune favorabilă în afecţiuni ale aparatului digestiv, respectiv în tratarea ulcerului gastric şi duodenal ca şi în gastritele acide, cronice sau acute, de origine nervoasă. Se bea câte 75-100 ml suc înainte de mesele de dimineaţă şi de prânz, în cure de 2-3 săptămâni. Se poate folosi atât sucul simplu, cât şi în amestec cu suc de morcov şi de ţelină.

De asemenea, sucul de cartofi cruzi se recomandă în tratamentul convalescenţilor cu o stare de slăbiciune înaintată. Datorită acţiunii calmante asupra sistemului nervos, sucul are efecte în cazuri de surescitare nervoasă, insomnii şi cefalee acută sau cronică”, explică prof. Constantin Milică.

Recomandări privind efectele terapeutice ale cartofului

Mâncărurile preparate cu cartofi fierţi sunt indicate mai ales persoanelor care suferă de colite cronice, crampe stomacale sau de constipaţie cronică. De asemenea, acesta nu ar trebui să lipsească din dieta bolnavilor cu suferinţe ale ficatului şi căilor biliare (se consumă fiert sau copt, niciodată în prăjit).

Un efect benefic se înreagistrează şi la nivelul rinichilor, consumul de cartof ajutând la dizolvarea sărurilor de calciu (oxalaţi, uraţi, fosfaţi) din structura calculilor renali. Totodată, prin efectul alcalinizant şi diuretic elimină acidul uric, fiind indicat în gută, glomerulonefrită, reumatism şi poliartroze;

La diabetici, potrivit prof. Constantin Milică, consumat în cantităţi controlate atent, reduce glicemia din sânge şi glicozuria din urină.

Otilia Bălinișteanu

Sursa: http://www.doxologia.ro/

Sfântul Apostol Iacov despre Taina vindecării : „Rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav...“

2012-02-07T23:41:00.000-08:00

Pasajul din Epistola Sfântului Apostol Iacov (5:14-16) este cel mai cuprinzător din întreg Noul Testament cu privire la Taina Sfântului Maslu. Practic toate referirile ulterioare efectuate de Sfinţii Părinţi cu privire la Taina Maslului încep cu acest pasaj din Epistola Sfântului Iacov.

În trei versete sunt descrise aspectele principale ale actului liturgic şi ale scopurilor pe care acesta le îndeplineşte. Un alt element important este constituit de legătura interioară pe care Sfântul Apostol Iacov o face între Taina Maslului şi Taina Pocăinţei.

Taina Maslului se adresează doar persoanelor bolnave?
Pasajul din Epistola Sfântului Apostol Iacov sună astfel: "Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn, în numele Domnului. Şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica, şi de va fi făcut păcate, se vor ierta lui. Mărturisiţi-vă deci unul altuia păcatele şi vă rugaţi unul pentru altul, ca să vă vindecaţi, că mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului" (Iacov, 5:14-16). Sfântul Apostol Iacov pune o întrebare-cheie la începutul acestui pasaj: "Este cineva bolnav între voi?" Este clar că Taina Maslului este considerată ca adresându-se în principal persoanelor bolnave, cărora le poate oferi o mângâiere sau o uşurare a suferinţei. Cu toate acestea, în cursul istoriei liturgice, o altă opinie a început să se contureze, cel puţin în Răsăritul creştin, şi anume aceea că Maslul nu se adresează doar persoanelor bolnave, ci poate fi administrat şi persoanelor sănătoase. Această opinie însă rămâne una discutabilă încă din punctul de vedere al teologilor ortodocşi. Cheia în această direcţie este reprezentată de scopul "secundar" al Tainei, care constă în iertarea păcatelor. Această iertare a păcatelor, însă, nu reprezintă o înlocuire a Tainei Spovedaniei. Maslul ne iartă păcatele de care nu ne mai amintim şi slăbeşte puterea pe care patimile au dobândit-o asupra noastră din cauza repetării constante a anumitor acte păcătoase. Teologii s-au întrebat pe bună dreptate dacă Taina Maslului poate fi administrată persoanelor sănătoase. Din punctul nostru de vedere, Taina Maslului poate fi administrată şi unei persoane sănătoase fizic, deoarece scopul Maslului nu este doar acela de a vindeca boli. Cu toate acestea, nu trebuie să cădem în extrema de a considera că nu mai este necesar să ne spovedim dacă participăm la Maslu. Taina Pocăinţei nu este înlocuită de Taina Maslului.

Chemarea preoţilor Bisericii

Primul element pe care Sfântul Apostol Iacov îl aminteşte ca fiind esenţial pentru vindecarea persoanei bolnave constă în chemarea preoţilor Bisericii. Acest plural exprimat aici a provocat multe discuţii aprinse cu privire la numărul preoţilor. Aşa s-a ajuns la concluzia oarecum forţată a numărului de şapte preoţi care trebuie să fie prezenţi pentru săvârşirea Tainei. Maslul a devenit unica Taină pe care preoţii ortodocşi nu o pot celebra singuri decât în situaţii de urgenţă. Însă considerăm că Sfântul Apostol Iacov nu a intenţionat să transforme săvârşirea Tainei într-un element dificil. El a dorit să sublinieze faptul că, fără prezenţa ierarhiei bisericeşti, vindecarea bolnavului nu se poate produce. De asemenea, acest plural semnifică plenitudinea comuniunii cu Biserica. Un al treilea motiv constă în dorinţa Apostolului de a evita căderea în mândrie a preotului. Să ne gândim un moment la faptul că un preot ar efectua singur Taina Maslului şi s-ar produce nenumărate vindecări. Există posibilitatea ca, la un moment dat, gândul că a produs singur aceste vindecări doar prin puterea lui să îl cucerească. Efectul ar fi, desigur, dezastruos. Vindecarea bolnavului este oferită numai de Hristos, dar, atunci când două sau trei persoane se roagă pentru tine, posibilitatea ca ele să creadă că te-au vindecat doar prin propriile puteri este ceva mai redusă. Superstiţiile din perioada respectivă şi credinţa în diverse leacuri magice sunt înlocuite de rugăciunea ierarhiei Bisericii. Însă, pentru a evita anumite practici neconforme cu credinţa Bisericii, Apostolul Iacov a recomandat de asemenea să fie prezenţi mai mulţi preoţi la căpătâiul unei persoane bolnave. În ce măsură acest aspect mai trebuie păstrat astăzi, reprezintă, de asemenea, o chestiune care merită discutată mai pe larg. Faptul că vindecarea bolnavului se petrece nu prin forţa magică a unei persoane, ci prin mila lui Hristos, este subliniat în continuarea pasajului din Epistola Sfântului Iacov. El cere ca preoţii să se roage pentru persoana bolnavă şi să o ungă cu untdelemn "în numele Domnului". Se cere astfel o pecetluire a persoanei bolnave prin ungerea cu untdelemn şi se cere ca preoţii să se roage fervent, dar, de la bun început, se conştientizează că vindecarea nu depinde nici de ungere, nici de rugăciune, ci doar de voia lui Dumnezeu. Cu toate acestea, pasajul continuă într-un mod un pic ambiguu, afirmând că "rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav". În ce constă această rugăciune a credinţei? În mod clar, rugăciunea bolnavului se uneşte cu cea a preoţilor şi a comunităţii creştine, dar ea trebuie dublată de credinţă. Ne aducem aminte de acel cuvânt surprinzător al Mântuitorului: "Credinţa ta te-a mântuit". Termenul de mântuire specificat aici conţine o referinţă dublă. Pe de o parte, persoana bolnavă dobândeşte vindecarea integrală a trupului şi a sufletului, iar pe de altă parte, reprimeşte astfel posibilitatea de a intra în Împărăţia cerurilor. Acest aspect poate fi observat din continuarea pasajului: "Domnul îl va ridica, şi de va fi făcut păcate, se vor ierta lui". Este extrem de important faptul că Apostolul Iacov pune în evidenţă în primul rând vindecarea trupească. Vom observa cu alte ocazii cum în Apusul creştin acest aspect a ajuns să fie trecut cu vederea atât de mult, încât Maslul a devenit o simplă ungere a persoanelor aflate pe patul de moarte, de unde şi denumirea de "extrema unctio", înlocuită doar relativ recent în Biserica Romano-Catolică.

Doar rugăciunea preoţilor ne poate ajuta când suferim?

Pentru a sublinia rolul comunităţii în cadrul Maslului, Apostolul Iacov afirmă: "Mărturisiţi-vă deci unul altuia păcatele şi vă rugaţi unul pentru altul, ca să vă vindecaţi, că mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului". Această mărturisire a păcatelor faţă de un alt creştin s-a păstrat într-o formă uşor diferită în monahism până astăzi, însă nu trebuie să ne grăbim să o considerăm identică cu Taina Spovedaniei, aşa cum o avem în practica liturgică actuală. Ea ar trebui identificată mai degrabă cu acele discuţii duhovniceşti profunde, cu acele descoperiri ale gândurilor care ne asaltează, dar care nu ne-au împins spre păcat. Aceasta a fost practicată începând cu pustia Egiptului şi până în prezent în monahism. În ce măsură ea poate fi păstrată de laici este aproape imposibil de spus. Cert este că există monahi îmbunătăţiţi care, deşi nu sunt hirotoniţi, pot oferi anumite sfaturi spirituale, însă nu trebuie să confundăm această acţiune cu Taina Pocăinţei. Ceea ce pot face însă şi laicii şi monahii este să se roage pentru cei bolnavi. Ştim că atunci când ne rugăm cu credinţă putem dobândi ceea ce cerem. Ştim şi că uneori trebuie să stăruim înainte de a primi un anumit dar sau îndeplinirea unei anumite cereri. Acesta este rolul comunităţii în cadrul Tainei Maslului: să înconjoare cu toată dragostea persoanele bolnave şi să se roage pentru ele. Orice rugăciune efectuată pentru cineva întăreşte legătura dintre noi şi persoana respectivă. Aşadar, aceasta este misiunea pe care o putem îndeplini atunci când nu putem ajunge la persoanele bolnave pentru a le vizita şi a discuta cu ele: rugăciunea stăruitoare. Prin cuvântul rugăciunii noastre putem depăşi graniţele spaţiului şi timpului şi putem îmbrăţişa suferinzii pe care nimeni nu îi îngrijeşte...

Adrian Agachi

Sursa: www.ziarullumina.ro

Siropul de brad, cel mai de folos remediu în bolile pulmonare

2012-02-04T03:06:00.000-08:00

Ne aflăm în luna în care bradul ocupă un loc de cinste în casa fiecărui român. Dincolo de tradiţia împodobirii lui, în preajma Sărbătorilor de iarnă, bradul are multiple utilizări şi în fitoterapie.

În scopuri terapeutice, cel mai mult sunt folosiţi mugurii de brad, care se formează primăvara în vârful crenguţelor. Cetina de brad se adună în tot timpul anului, tăind ramuri tinere, lungi de 20-30 cm.
Cetina conţine o cantitate mare de răşină, iar mugurii au, în plus, ulei eteric, taninuri şi vitamine. Răşina, de asemenea, este foarte preţioasă în tratarea unor boli. Aceasta se formează pe tulpină în locurile cicatrizate, după răniri sau ruperi de ramuri şi scoarţă. Datorită conţinutului foarte ridicat în uleiuri eterice, răşina are acţiuni dezinfectante, antiinflamatoare şi cicatrizante, din acest motiv fiind utilizată pentru prelucrarea sub formă de tinctură, uleiuri şi unguente.

Mugurii de brad sunt cunoscuţi pentru efectele lor benefice mai ales în cazul bolilor de plămâni, ajutând la calmarea tusei. Datorită acţiunii expectorante, bactericide, revulsive, antiinflamatoare şi fluidizante a secreţiilor bronhice, pădurile de brad constituie un mediu excelent de amenajare a sanatoriilor pentru refacerea bolnavilor cu afecţiuni respiratorii. « Bolnavul aflat într-o pădure de brad beneficiază, în mod gratuit, de inhalaţii cu uleiuri volatile naturale, mai intense în timpul formării mugurilor, respectiv la sfârşitul lunii mai. În acest mediu curat şi bine încărcat cu oxigen, în care pădurea acţionează ca un filtru gigantic ce preia noxele poluante din atmosferă, se vor fortifica plămânii, căile respiratorii se vor elibera de spută, iar respiraţia va fi mai profundă şi mai uşoară », explică prof. univ. dr. Constantin Milică.

În medicina naturistă, cel mai cunoscut preparat din brad este siropul din muguri şi cetină tânără. Iată câteva reţete pe care le propune prof. Constantin Milică :

- 1 kg muguri proaspeţi se fierb timp de 15-20 minute în 2 litri de apă; după răcire se adaugă 1 kg zahăr dizolvat într-un litru de apă. Amestecul se fierbe din nou timp de 5-10 minute şi se strecoară fierbinte în sticle astupate ermetic şi păstrate la loc răcoros ;

- într-un borcan de sticlă se pun, în straturi alternative, 1 kg muguri şi 1 kg zahăr sau 1 kg miere de albine, ultimul strat (de grosimea degetului), fiind de miere. Se închide borcanul ermetic şi se lasă la soare timp de 5-10 zile, până se separă siropul. Se strecoară prin stoarcere cu tifon, după care se fierbe din nou 5-10 minute şi se trage fierbinte în sticle ce se păstrează închise ermetic, la loc răcoros. Se vor consuma zilnic câte 2-3 linguri, înainte de mese, diluate în apă plată, minerală sau ceai fierbinte, având efecte în combaterea afecţiunilor respiratorii (tuse persistentă, bronşite cronice, astm bronşic, traheită, faringită, gripă, guturai, sinuzită, tuberculoză) ;

- tinctura din muguri: 15 linguri muguri tocaţi mărunt se pun într-un borcan de sticlă, se adaugă 2 linguri răşină de brad şi 200 ml alcool 900 (nediluat); se închide borcanul ermetic şi se lasă la macerat timp de 10 zile. După strecurare se trece în sticluţe brune şi se consumă câte 1 linguriţă diluată în 50 ml apă, de 3-4 ori pe zi, într-o cură de 12 zile, cu efecte antiinfecţioase şi antiinflamatoare în gastroenterite, vome şi alte afecţiuni digestive ;

- infuzie din muguri: două linguri muguri se pun în 250 ml apă clocotită; se lasă să infuzeze 10-15 minute, se strecoară, se îndulceşte cu miere de albine şi se consumă câte 2-3 ceaiuri pe zi, după mesele principale, într-o cură de 3-4 săptămâni, având acţiune în bolile pulmonare (gripă, răceală), boli nervoase, renale şi digestive. Cu infuzie din muguri se fac inhalaţii timp de 5-10 minute pentru activarea circulaţiei sângelui spre cap şi pentru redarea tonusului la tenurile obosite. După inhalaţie se ţine capul acoperit încă 30 minute şi se evită frigul sau curentul timp de 3 ore ;

- decoct din seminţe de brad: se fierb 5 minute. Se bea câte o cană la intervale de 3-5 ore pentru a combate septicemia ;

- decoct din cetină: 1 kg ramuri tinere la brad se fierb timp de 10-15 minute în 3 litri apă; se toarnă în apa de baie, unde se stă 15-20 minute, având efecte favorabile în boli reumatismale, dureri articulare, artrită reumatoidă, întărirea sistemului nervos, oboseală fizică şi psihică, gripe, răceli, evitarea îmbolnăvirilor uşoare şi tonifierea generală a organismului.

Otilia Bălinișteanu

Sursa: www.doxologia.ro

Regimul alimentar indicat în bolile pulmonare

2012-02-04T02:55:00.000-08:00

Bolnavii care suferă de emfizem pulmonar trebuie să ia câte 5-6 mese pe zi, cu cantităţi reduse de hrană, săracă în sare, dar bogată în legume proaspete (lăptucă, varză, broccoli, conopidă, morcov, ţelină, ceapă, usturoi), fructe (mere, pere, cireşe, prune, afine, mure, struguri, dovlecei) şi sucuri naturale.

Sucul stors dintr-o ceapă coaptă în spuză calmează tusea

Încă de la începutul manifestării bolii, este indicat uleiul de măsline (3 linguriţe pe zi, înainte de mese, timp de 1-2 săptămâni pe lună) sau o tinctură de usturoi (câte 20 de picături de două ori pe zi).

Bune efecte are consumul zilnic a 2-3 căţei de usturoi sau zeamă de usturoi, preparată din 80 g căţei pisaţi în 250 ml apă clocotită, care se bea, treptat, după răcire.

Poate fi folosit şi sucul stors dintr-o ceapă coaptă în spuză, din care se iau câte două-trei linguri pe zi, amestecate cu zahăr, pentru calmarea tusei.

Acţiuni favorabile se realizează cu sucul din frunze de ţelină, obţinut cu ajutorul unui storcător de legume, din care se bea câte jumătate de pahar zilnic, în cure de 15-20 de zile. Se poate consuma şi salată din rădăcină crudă de ţelină, dată prin răzătoare, eventual amestecată cu mere în proporţie de 3:1.

Bolnavii din zone montane nu vor neglija cura cu fructe de ienupăr, care are efecte benefice pentru majoritarea afecţiunilor pulmonare.

Se va evita, pe cât posibil, creşterea în greutate şi starea de obezitate la supraponderali.

În ceea ce priveşte regimul de viaţă, primele recomandări urmăresc calmarea durerilor şi a tusei, fiind necesare aspirina, piramidonul, tusocalminul şi antinevralgicele.

În cursul zilei este benefică o muncă fizică moderată şi gimnastică respiratorie, timp de 10 minute, cu expiraţie prelungită, un remediu excelent care ameliorează schimburile gazoase şi păstrează elasticitatea pulmonară.

Regimul de viaţă se completează cu plimbări uşoare în aer curat, care favorizează oxigenarea plămânilor, duşuri calde la genunchi şi coapse, saună, băi calde de picioare. Bolnavul va evita răcelile şi eforturile fizice, atât în exercitarea activităţii profesionale, cât şi la mersul forţat.

Bune efecte au împachetările fierbinţi, aplicate pe piept, spate şi gambe, cu muştar sau oţet. Ziua se pun comprese cu bitter suedez, timp de 4 ore, sau se miroase de 6-8 ori un tampon îmbibat cu bitter. Seara se fac masaje pe spate, cataplasme în zona bronhiilor cu frunze proaspete de podbal, ţinute 12 ore în ţuică, frunze şi flori zdrobite de nalbă mare, coada-calului, tătăneasă şi seu de oaie amestecat cu căpăceală de stup.

Prof. univ. dr. Constantin Milică
Sursa: www.ziarullumina.ro

Ienupărul, medicamentul iernii

2012-01-24T02:09:00.000-08:00

Cunoscut încă din Antichitate pentru efectele sale curative, ienupărul este intens utilizat şi astăzi în medicina naturistă. Arbustul creşte mai ales în zonele montane, fructele ajungând la maturitate abia în pragul iernii.

Ienupărul, cunoscut în literatura de specialitate sub denumirea ştiinţifică de Juniperus communis, a primit în diferite zone ale României denumiri populare specifice: brădişor, bradul-ciumei, archiş, ialovăţ, ghimbir, inibahar, zolovăţ. Arbustul creşte în zonele montane, în pâlcuri sau izolat, prin păduri de conifere şi de fag, pe versanţii însoriţi ai colinelor şi pe terenurile aride sau pietroase, expuse la viscole şi ger în timpul iernii.

În terapia naturistă sunt utilizate fructele de ienupăr, recoltate toamna târziu şi în cursul iernii, şi uscate apoi pe cale naturală. Curele cu fructe proaspete sau uscate de ienupăr şi-au dovedit eficienţa, de-a lungul timpului, în diverse afecţiuni. Astfel, s-au constatat efecte remarcabile în bolile renale (litiază renală, edeme renale, prostatită), în bolile pulmonare (bronşite cronice şi acute, catar pulmonar, răceli, tuse, infecţii pulmonare, fluidizarea secreţiilor bronşice, TBC), ca urmare a efectelor expectorante, antitusive, bactericide, sudorifice şi bronhodilatatoare, în bolile aparatului digestiv (afecţiuni gastro-intestinale, hepatită, pancreatită, ciroză hepatică, ascită, dischinezie biliară, litiază biliară, colici, enterocolite, crampe stomacale, balonări, diaree, dizenterie, vome, anorexie, hemoroizi, helmintiază), în tulburările nervoase (nevroze, alergii, migrene, depresii psihice, stări angoase, anxietate), în dereglări cardiovasculare (hipertensiune arterială, ateroscleroză, bradicardie), în bolile reumatismale, în afecţiunile metabolice (diabet zaharat, obezitate, celulită, dereglări hormonale). Cea mai cunoscută formă de utilizare în medicina naturistă este infuzia sau decoctul din boabe de ienupăr. « Această infuzie, din două linguriţe de fructe uscate la 200 ml de apă, are efecte vindecătoare în litiază renală, edeme renale la picioare, colici nefritice, infecţii renale, dar şi în boli digestive (ascită, ciroză, hepatită cronică sau acută, colite şi enterocolite, aerofagie, dispepsii de fermentaţie, excitarea sucurilor gastro-intestinale, fortificarea aparatului digestiv, mărirea poftei de mâncare), în afecţiuni pectorale ( gripă, guturai, bronşită cronică şi acută) şi în stările reumatismale (spondiloză, gută)”, a explicat cunoscutul specialist în fitoterapie, prof. univ. dr. Constantin Milică.

În cele ce urmează vă prezentăm alte câteva reţete de preparate pe bază de fructe de ienupăr, recomandate în tratamentele naturiste de prof. Constantin Milică:

- uleiul eteric de ienupăr, luat în doză de două-patru picături puse pe zahăr, de trei ori pe zi, într-o cură de trei săptămâni, are efecte dezinfectante, diuretice şi spasmolitice la nivelul căilor renale, digestive şi respiratorii, îndeosebi în litiaza urinară, cistite, dispepsii, icter, fermentaţii, balonări, anorexie, bronşite;

- tinctura de ienupăr, preparată din 20 g fructe uscate şi măcinate puse la macerat în 200 ml alcool 400 timp de 10-14 zile, se strecoară şi se consumă câte 20 picături, pe stomacul gol, de 3 ori pe zi, în combaterea unor boli cum ar fi litiaza renală (mai ales urică), cistită, nefrită, pielonefrită, uretrită, infecţii genito-renale cu infrabacterii le Chlamidya sau stafilococi, hepatită cronică, pericardită şi obezitate;

- vinul de ienupăr, preparat din 50 g fructe uscate şi măcinate care sunt ţinute două săptămâni la macerat în 750 ml vin alb şi 250 ml alcool 700; se consumă zilnic câte 3 păhărele de 50 ml, la mesele principale, având efecte diuretice şi fortifiante în inflamaţii ale căilor urinare, litiază renală, edeme cardiorenale, steatoză hepatică şi splenică, tuse rebelă, astm şi gută;

- infuzie sau macerat din fructe pentru clătirea gurii după mese şi pentru frecţii pe pielea capului în scopul întăririi rădăcinii firului de păr ;

- tinctură din fructe (10 g fructe uscate macerate 10 zile în 100 ml alcool concentrat) pentru frecţii în dureri reumatice ;

- oţetul din fructe (150 g fructe bine zdrobite), obţinut prin macerare în 200 ml alcool 500 timp de 4-5 zile, după care se adaugă un litru oţet de vin; se continuă macerarea încă 7-8 zile şi se fac frecţii pe corp, seara la culcare, în cazul stărilor febrile.

- extractul uleios de ienupăr, obţinut prin fierberea, timp de 2-3 ore, pe baia de apă, a unui amestec, în părţi egale, din fructe zdrobite de ienupăr şi ulei de floarea soarelui; se foloseşte la frecţii (2-3 ori pe zi) în caz de reumatism, lumbago şi nevralgii dureroase, după care se diluează folosind 10 ml ulei la un litru de alcool.

Otilia Bălinişteanu

Ingrijirea dintilor cu ajutorul plantelor

2012-01-15T00:13:00.000-08:00

Dinti joaca un rol foarte important in indeplinirea normala a digestiei si deci a functionarii organismului. De aceea este necesar ca ei sa fie ingrijiti si pastrati in perfecta stare.

Caria dentara este o afectiune cu etiopatogenie complexa. Debuteaza printr-o leziune care evolueaza spre producerea unei cavitati, dezorganizand si distrugand progresiv substantele dure ale dintelui.

Dupa intensitatea procesului, caria poate fi : de gradul I, care afecteaza numai smaltul; de gradul al II-lea, care afecteaza smaltul si dentina; de gradul al III-lea, care consta in deschiderea camerei pulpare cu infectarea pulpei (carie penetranta); de gradul al IV-lea, cu deschiderea larga a camerei pulpare, insotita de necroze sau cangrena pulpei dentare.

Pentru diagnosticare si tratament persoana in cauza trebuie sa se prezinte la medicul stomatolog. Pana a ajunge la medic se poate autotrata naturist folosind patrunjel.

Iata cateva retete pentru ingrijirea dintilor prin tratamente naturiste :

Tratament naturist cu BUSUIOC :

decoct din doua lingurite de frunze uscate maruntite la o cana (200 ml) cu apa rece, se lasa la macerat zece minute, se da in clocot, se lasa acoperit 15 minute pentru racire, se strecoara si se clateste bine gura de mai multe ori pe zi.

Tratament naturist cu LAMAI :

consumul de lamaie sau frecarea dintilor cu lamaie determina albirea lor. Tamponare locala cu o felie de lamaie. Badijonarea locala cu suc obtinut prin stoarcerea lamaii. Felii de lamaie cu apa si miere tinute in gura cat mai mult timp.

Utila in afte si somatite.

Tratament naturist cu MAR :

consumul de mere determina albirea dintilor.

Tratament naturist cu MENTA (IZMA BUNA) :

infuzie din patru-cinci frunze uscate, peste care se toarna 100 ml de apa clocotita ; se lasa acoperita 30 de minute, se strecoara, se spala dintii cu periuta dupa fiecare masa si apoi se clateste gura cu solutia obtinuta din infuzie.

Tratament naturist cu PATRUNJEL :

se zdrobesc bine frunzele de patrunjel proaspete sau radacina pana se obtine o pasta ; se framanta cu putina sare ; se formeaza un cocolos si se introduce in caria dentara, sau in urechea corespunzatoare partii dureroase.

AFINE

INFUZIE din 2 lingurite de afine uscate,zdrobite,peste care se toarna 250 ml apa clocotita,apoi se lasa acoperita 30 de minute,se strecoara si se face gargara de mai multe ori pe zi ,ultima data inainte de culcare.

Utila in tratarea aftelor si stomatitelor.

ANIN NEGRU

DECOCT dintr-o lingura de pulbere de scoarta la 250 ml apa,se fierb,se strecoara si se lasa sa se raceasca pana la caldut,apoi se tamponeaza locul sau se face gargara.

Utila in tratarea gingivitei si stomatitei.

CEAPA

DECOCT din suc obtinut din bulbul de ceapa,se fac tamponari locale.

Utila in afte.

COADA CALULUI

INFUZIE din 2 linguri de pulbere de planta uscata,peste care se toarna 250 ml apa clocotita,dupa care se lasa acoperita 20 de minute,apoi se strecoara si se fac doua sau mai multe spalaturi bucale pe zi.

DECOCT din doua linguri de pulbere de radacina uscata la 250 ml apa,se fierb 5 minute,dupa care se strecoara si se clateste gura de mai multe ori pe zi,ulrima data inainte de culcare.

Utila in stomatita si gingivita.

CRETISOARA

INFUZIE din 2-3 lingurite de planta uscata ,maruntita peste care se toarna 200 ml apa clocotita,se lasa acoperita 20 de minute,dupa care se strecoara si se clateste gura de mai multe ori pe zi.

Utila in stomatite.

MORCOV

DECOCT din frunze proaspete taiate marunt la 250 ml apa ,se fierb 10 minute la foc moderat,dupa care se lasa sa se raceasca pana la caldut ,apoi se strecoara si se fac mai multe gargare,dupa care se clateste bine gura.

Utila in afte si stomatite.

MUR

INFUZIE din 2 linguri de frunze uscate si maruntite, peste care se toarna 200 ml apa clocotita,se lasa acoperita 20 de minute si se strecoara.

Pentru gingivite ,infuzia se tine in gura calduta.

Pentru stomatite,infuziei i se adauga 4 g acid boric,dupa care se fac mai multe gargare pe zi ,ultima inainte de culcare.

NASTUREL

SUC obtinut prin zdrobirea plantei si apoi prin stoarcerea ei prin tifon;se unge sau se tamponeaza locul afectat.

INFUZIE din 2 linguri de planta proaspata ,taiata marunt,peste care se toarna 200 ml apa clocotita,si se lasa acoperita 20 de minute,apoi se strecoara si se fac 2-3 gargare pe zi,clatindu-se gura cu solutia obtinuta,dupa fiecare gargara.

Utila in gingivita si paradontoza.

PORTOCAL

SUC obtinut din stoarcerea unei portocale;se fac tamponari locale.

Utila in gingivita si stomatita.

SALCIE

DECOCT din 2 linguri de scoarta uscata si maruntita la 250 ml apa;se fierb 10 minute la foc moderat,apoi se lasa la racit pana la caldut ,dupa care se strecoara si se face gargara;la sfarsit se clateste gura cu aceeasi solutie.

Utila gingivita.

SALVIE

INFUZIE din 2 lingurite de frunze uscate si maruntite ,peste care se toarna 100 ml apa clocotita,apoi se lasa acoperita 20 de minute,se strecoara si se face gargara,dupa care se clateste bine gura cu aceeasi solutie.

Utila in aftoza si gingivita.

SUNATOARE

INFUZIE din 2 linguri planta uscata si maruntita peste care se toarna 200 ml apa clocotita,apoi se lasa acoperita 20 de minute si se strecoara,dupa care se fac mai multe gargare pe zi ,la sfarsit clatindu-se gura cu aceeasi solutie.

Utila in gingivite si abcese dentare.

TEI

INFUZIE din 4 linguri flori uscate si maruntite,peste care se toarna 200 ml apa clocotita;se lasa acoperita 20 de minute,apoi se strecoara si se adauga o jumatate de lingurita de bicarbonat de sodiu,dupa care se fac gargare si se clateste gura de mai multe ori pe zi.

Utila in stomatite.

URZICA

INFUZIE din 2 linguri frunze uscate si maruntite la 200 ml apa clocotita,se lasa acoperita 20 de minute,dupa care se strecoara si se clateste gura de mai multe ori pe zi.

Utila in stomatite,are actiune antiinflamatoare.

Ceai de maces (Rosa canina)

2012-01-14T08:10:00.000-08:00

Macesul se intalneste in paduri de foioase, in pasuni si fanete, pe marginea drumurilor.

Macesul este cunoscut inca din vechime ca o planta medicinala. Creste in regiunile de campie si deal, formand tufe, acoperite cu flori roz. Toamna se impodobeste cu fructe de culoare rosie. Este cunoscut si sub numele de trandafir-sal-batic, rug, cacadar, ruja.

Contine acid ascorbic (vitamina C) si acid dehidroascor-bic, vitamina A si vitaminele B1 si B2, vitamina P, acid nicotinic, zahar invertit, tanin, acid citric, proteine, ulei volatil, ulei gras, alfa si beta tocoferol (vitamina E), zaharuri.

Utilizare. Datorita acidului ascorbic si acidului hidroascorbic, joaca un rol important in oxidoreducerile biologice si respiratia celulara.

Vitaminele scad permeabilitatea si fragilitatea capilarelor, normalizand circulatia sangelui.

Este un bun colagog si coleretic, tonic vitaminizant si vasodilatator arterial. Se recomanda in bolile cailor urinare si de rinichi pentru o cura indelungata (nu produce iritatie):

Macesele au insusirea de a mari secretia biliara, fiind indicate in afectiunile ficatului.

Intern se recomanda in avitaminoze, enterocolite, calcu-loza renala, tulburari de circulatie periferica, antihelmintic.

Decoct: 2 lingurite de fructe zdrobite la 500 ml apa; se fierb 10 minute. Fructele se introduc atunci cand clocoteste apa, pentru a se diminua pierderea de vitamina C. Se indulceste dupa gust. Se bea caldut sau rece.

Se mai poate obtine o bautura racoritoare amestecandu-se 100 g maciese spalate si zdrobite cu un litru de apa rece. Se lasa la macerat 12 ore, se strecoara prin panza, se adauga 100 g zahar si se completeaza cu apa pana la un litru. Se pastreaza la rece.

Fructele de maces, din care s-au eliminat samburii si perii, pulverizate si amestecate cu miere de albine se recomanda pentru eliminarea viermilor intestinali. La convalescenti sunt recomandate sub forma de ceai, sirop, marmelada si vin.

Sucul de morcov, cel mai bun prieten al ficatului și ochilor

2012-01-14T00:59:00.000-08:00

Dacă săptămâna trecută vă prezentam virtuţile excepţionale ale sucului de cartofi cruzi, astăzi vom vorbi despre un alt suc ce conţine o bogăţie de vitamine şi minerale, fiind recomandat atât în regimul alimentar zilnic, cât şi în tratamentele naturiste ale unor afecţiuni - sucul de morcov.

Enciclopediile botanice atribuie morcovului originea mediteraneană, zonă în care, se pare, această legumă era cultivată încă de pe vremea romanilor şi a galilor. Mai târziu, a primit denumirea ştiinţifică de Daucus carota, intrând în atenţia legumicultorilor din întreaga lume, graţie calităţilor sale nutritive excepţionale.

Însă, morcovul nu poate fi considerat doar o legumă, ci şi o plantă cu multiple virtuţi terapeutice, rădăcina plantei consituind un rezervor de vitamine, minerale şi fibre. În tratamentele naturiste, fitoterapeuţii recomandă nu doar preparatele pe bază de rădăcină de morocv, ci şi remedii din seminţe uscate sau frunze.

Conţinutul biochimic al morcovului, extrem de diversificat, explică multiplele efecte benefice în hrănirea întregului organism şi în menţinerea sănătăţii. Rădăcinile au un conţinut ridicat de carotenoizi (ce dau culoarea portocalie), în principal beta-caroten care este transformat de organism în vitamina A, numită vitamina frumuseţii, cu efecte directe asupra pielii, inimii şi sistemului imunitar. Potrivit cunoscutului fitoterapeut ieşean Constantin Milică, din arsenalul de vitamine al morcovului fac parte şi vitaminele B1, B2, B6, C, E, K, P, PP, ceea ce explică necesitatea unui consum susţinut de rădăcini în caz de avitaminoze severe. În plus, nu trebuie omisă bogăţia de săruri minerale, absolut necesară creşterii şi menţinerii stării de sănătate: fier (7%), potasiu, fosfor, calciu, magneziu. „Rădăcina morcovului are proprietăţi antianemice, vitaminizante, imunostimulatoare de apărare contra infecţiilor. La nivelul aparatului digestiv are acţiuni antidiareice, antiseptice, antibiotice, antihemoragice, sedative, fluidizante biliar, regeneratoare hepatic, cicatrizante gastric şi intestinal. Pentru aparatul respirator are însuşiri expectorante. În circulaţia sângelui este hipotensiv, vasodilatator, detoxifiant, depurativ, hipoglicemiant şi stimulator al formării globulelor roşii şi a hemoglobinei. La ochi este un neîntrecut ameliorator al acuităţii vizuale datorită conţinutului ridicat de beta-caroten şi vitamina A.

În afecţiunile dermatice are proprietăţi antiseptice, astringente, antiinfecţioase, cicatrizante la nivelul plăgilor externe”, explică multiplele virtuţi ale morcovului prof. Constantin Milică.

Sucul de morcov

Una dintre formele cele mai recomandate de consum este sucul de morcov proaspăt preparat, care păstrează intactă toată gama de vitamine şi săruri minerale pe care această miraculoasă rădăcină le conţine. Uşor de preparat (prin stoarcerea la mixer a rădăcinilor bine spălate şi curăţate), acesta poate fi consumat în formă concentrată sau diluat cu apă, consituind o adevărată porţie de sănătate. Iată câteva dintre afecţiunile în care prof. Constantin Milică recomandă consumul sucului de morcov:

- pentru mineralizarea organismului, creşterea imunităţii şi a rezistenţei la infecţii este indicat consumul a 100-300 ml de suc pe zi, de preferat dimineaţa, pe stomacul gol;

- consumul a 100 de ml de suc pe zi, timp de 3 săptămâni, are efecte contra viermilor intestinali, inclusiv teniază;

- consumul a un litru de suc pe zi ajută în tratarea bolilor de rinichi, în mărirea acuităţii vizuale, în refacerea ficatului după hepatită, ciroză şi ascită şi în mărirea secreţiei biliare;

- consumul de suc de morcov amestecat cu puţină smântână proaspătă are rolul de a îmbunătăţi calităţile gustative;

- dacă sucul este amestecat cu lapte dulce, devine un excelent expectorat pentru bolnavii cu afecţiuni pulmonare, astm bronşic, tuberculoză;

- amestecând 100 ml suc cu 100 g miere se obţine un remediu cu acţiuni antiseptice, hrănitoare şi cicatrizante în vindecarea rănilor, a eczemelor uscate sau supurânde, a infecţiilor externe, a afecţiunilor bucale şi a leziunlor mucoaselor.

- amestecul a 300 ml suc de morcovi şi 180 ml suc de spanac este recomandat pentru a trata hipertensiunea arterială, ateroscleroza, diabetul şi diferite afecţiuni ale aparatului digestiv (colite, constipaţie, gastrită hiperacidă), pneumonie şi bronşite, diverse afecţiuni cutanate (acnee, eczeme, furunculoză);

- amestecul de suc de morcov cu miere de albine sau cu felii de lămâie are proprietăţi reconfortante, diuretice şi vermifuge. Totodată este un excelent remediu contra afecţiunilor gâtului şi un bun energizant (se bea câte o cană dimineaţa sau înainte de mese).

Otilia Bălinișteanu, www.doxologia.ro

Busuiocul, un calmant fara egal

2012-01-12T23:57:00.000-08:00

La noi, la romani si in toata lumea crestin-ortodoxa, busuiocul este folosit la stropirea cu aghiazma, pentru sfintirea locurilor si alungarea necuratului. Foarte putini oameni cunosc, insa, calitatile vindecatoare ale busuiocului. Busuiocul este un remediu natural pentru tratarea si vindecarea multor afectiuni: bronsita, febra, guta, afectiuni gastrointestinale sau dureri de stomac.

In scop medicinal, de la busuioc se folosesc frunzele si florile. Recoltarea lor incepe spre sfarsitul lunii iunie si continua pana toamna tarziu.
Se taie cu un foarfec doar varfurile inflorite si se pun la uscat, in strat subtire si la loc racoros, pe hartie sau pe panza. Planta va fi considerata pe deplin uscata atunci cand se sparge in mana cu un zgomot usor. Se depoziteaza pentru iarna in pungi de hartie sau de panza si se tine in locuri racoroase si uscate.

Infuzia din frunze si flori de busuioc se recomanda in caz de crampe abdominale, infectii urinare, dureri de cap, laringita, faringita, gripa, voma si raceala. Consumata zilnic, infuzia ajuta la tratarea si vindecarea cefaleei, colicilor intestinale, ulcerului gastric si colitelor de fermentatie. Infuzia de busuioc este de folos si pentru refacerea stomacului dupa o masa copioasa.

Infuzia se prepara foarte simplu: se toarna o cana de apa clocotita peste o lingurita de planta uscata si maruntita. Se acopera vasul si se lasa la macerat timp de 15 minute dupa care se strecoara. Ceaiul, astfel obtinut, se bea cald, neindulcit sau indulcit cu un varf de lingurita de miere de albine. Pentru tratarea durerilor in gat, nu se consuma bauturi fierbinte deoarece irita si mai tare gatul si intarzie vindecarea.

De asemenea, busuiocul este si un calmant exceptional. Persoanele care au probleme cu somnul sau sunt foarte nervoase pot bea zilnic ceai de busuioc. Se umple o fata de perna mica sau un saculet de panza cu frunze de busuioc, de preferinta uscate, si se tine langa perna pe care se doarme. Busuiocul poate fi folosit, alaturi de alte plante cu efect calmant, si la baile generale.

Ceaiul de busuioc este un remediu excelent in zilele fierbinti de vara. Se bea cald, la temperatura camerei, cu cateva picaturi de zeama de lamaie. Ceaiul nu se bea repede, precum un pahar de apa. Se soarbe rar, putin cate putin, pe parcursul a 10 - 15 minute pentru a-i oferi timpul necesar sa ajunga portionat si egal in tot corpul.

Extern, busuiocul poate fi folosit la pregatirea inhalatiei in caz de sinuzita. Intr-un litru de apa clocotita, se pune o mana de busuioc, se lasa cateva minute la infuzat si apoi, cu un prosop sau cearsaf peste cap se sta aplecat deasupra vasului pentru a inhala aburii. Pe langa busuioc, se poate adauga in apa menta si cimbru.

Busuiocul pus in ghiveci si tinut la fereastra actioneaza precum o plasa in calea intrarii tantarilor in casa, deoarece tantarii nu iubesc mirosul de busuioc. Pus proaspat intr-o vaza fara apa, sau uscat si maruntit intr-un bol si tinut in camera de dormit, busuiocul inmiresmeaza aerul inducand, in acelasi timp, o stare de calm si de liniste si imbiind la somn sanatos si odihnitor.

Busuiocul este folosit curent si in bucatarie drept condiment. Pentru calitatile sale terapeutice, busuiocul ar trebui folosit, la nevoie, in locul medicamentelor de sinteza care pot da dependenta.

Sa avem sanatate!

Sursa: CrestinOrtodox.ro

Plantele biblice - plante întâlnite în Sfânta Scriptură

2012-01-12T01:11:00.000-08:00

Scortisoara

Prin scortisoara, intelegem scoarta aromatica a unor arbori, totdeauna verzi care se dezvolta in zonele calde, folosita drept condiment si in medicina, datorita compozitiei chimice a uleiului de scortisoara.

Scortisoara - mentionari si semnificatii biblice

Cuvantul scortisoara se mentioneaza de mai multe ori in Sfanta Scriptura. Dintre acestea, amintim urmatoarele locuri:

"Sa iei din cele mai bune mirodenii: cinci sute sicli de smirna aleasa; jumatate din aceasta, adica doua sute cincizeci de sicli de scortisoara mirositoare; doua sute cincizeci de sicli trestie mirositoare; casie cinci sute de sicli socotiti dupa siclul sfant, precum si un hin de untdelemn de masline. Din ele veti face mir pentru ungere sfanta, inmiresmat dupa mestesugul facatorilor de aromate; aceasta va fi mirul pentru ungere sfanta". (Iesire 30, 23-25)

Plantele biblice

"Si negustorii pamantului vor plange. Si vor boci asupra-i, ca nimeni nu le mai cumpara marfa, marfa de aur si de argint si de pietre pretioase si de margaritare si de vison si de porfira si de matase si de stofa stacojie, tot lemnul binemirositor si tot lucru de fildes si tot lucru de lemn de mare pret si de arama si de fier si de marmura si scortisoara si balsam si mirodenii si mir si tamaie si vin si untdelemn si faina de grau curat si vite si oi." (Apocalipsa 18, 11-13)

Cea mai buna si adevarata scortisoara provine din Sri Lanka, dar se cultiva si in India, Madagascar, Jamaica, China.

Scortisoara - descriere stiintifica

Cinnamomum Zeylanicum Ness este un frumos arbore, totdeauna verde, din familia Lauraceae, ramurile opuse, cilindrice, frunze opuse, ovale, lucitoare, flori mici, albe-galbui. Se cultiva pentru scoarta sa aromatica. Sunt mai multe specii de Cinnamomum (cassia, aromatica, fistula etc.). Scoarta si frunzele contin un ulei bogat in eugenol si benzoat de benzil.

In medicina, se folosesc partile componente: scoarta, frunza, flori uscate, care pulverizate, se folosesc in combaterea unor afectiuni.

Uleiul se obtine prin distilarea cu vapori de apa a scoartelor ramurilor tinere, a florilor si a frunzelor. Uleiul esential are culoarea galben catre maroniu deschis, cu miros caracteristic aromatic. Uleiul esential obtinut numai din frunze este relativ neiritant; cel din scoarta este iritant pentru mucoase.

Actiunea farmacologica: antidiareic, antimicrobian, astringent, imunostimulator, afectiuni respiratorii, genito-urinare, in tratamentele stomatologice, vermifug, in forme farmaceutice pentru scabie. Uleiul de scortisoara s-a folosit ca ingredient si la prepararea Sfantului si Marelui Mir din anul 2002.

Nardul

Prin nard se intelege numele dat mai multor specii de plante erbacee originare din regiunea muntilor Himalaya.

Nardul - mentionari si semnificatii biblice

"Cat regele a stat la masa, nardul meu a raspandit mireasma." (Cantarea Cantarilor 1, 11)

"Atunci Maria, luand o litra cu mir de nard curat, de mult pret, a uns picioarele lui Iisus si le-a sters cu parul capului ei, iar casa s-a umplut de mireasma mirului." (Ioan 12, 1-8)

Amintind aceste episoade din viata pamanteasca a Mantuitorului nostru Iisus Hristos, in care este vorba de ungerea cu mir pe care El a primit-o inaintea Patimilor Sale, incercam sa atragem atentia asupra elementului material - "mirul de mare pret", care prin sfintire devine Sfantul si Marele Mir, cel prin care se pune temelie sfinteniei in viata Bisericii si crestinismului.

Desigur, de la ungerea cu mir, si de la insusi numele Sau, Hristos, adica "cel uns", folosirea Sfantului Mir exprima "un sens de transmitere, un sens de legatura spirituaIa" - cum se exprima I.P.S. Antonie Plamadeala, Mitropolit al Ardealului - de comuniune intre toti crestinii, in cazul Ortodoxiei, intre toti fiii unei Biserici, de aceea, si la sfintirea lui participa toti arhiereii unei Biserici.

Cu acest Sfant si Mare Mir, care contine circa 50 de ingrediente, in care intra si uleiul de nard, se savarseste Taina Mirungerii celor botezati si a celor care trec de la o alta religie la crestinism, se tarnosesc - sfintesc - bisericile si se sfintesc antimisele, acele obiecte de cult fara de care nu se poate savarsi - canonic - Sfanta Liturghie.

Nardul - descriere stiintifica

Nardul este numele dat mai multor specii de plante erbacee din familia Valerianaceae. Planta are radacina scurta si groasa, fibroasa si foarte aromata, cu frunze moi si flori rosii purpurii fructul nuciform. Este raspandit pe dealurile din India, China, Japonia, Himalaya, Nepal. Din radacina de nard se extrage, prin diferite metode, uleiul de nard, care intra ca ingredient in compozitia Sfantului si Marelui Mir, alaturi de frunzele de nard si este folosit frecvent in parfumerie.

Nardul - actiune farmacologica

Uleiul din radacina de nard obtinut prin distilare, este un lichid uleios, pal galbui, foarte placut mirositor, iute la gust, care are actiune antiinflamatorie, antipiretica, bactericida, fungicida, laxativa si purgativa. Se ambaleaza in sticle de culoare inchisa sau in vase de alabastru cu gat lung si ingust.

Laboratoarele de parfumerie din Egipt se pare ca extrag cel mai bun ulei esential de nard. Astazi, unii impostori falsifica uleiul natural de nard. Uleiul sintetic de nard poate sa semene cu uleiul natural de nard, dar nu confera miros permanent. Uleiul sintetic isi gaseste utilizare in industria parfumurilor.

Maslinul

Maslinul este un arbore fructifer totdeauna verde, cu trunchiul adesea stramb, cultivat mai mult in regiunile mediteraneene pentru lemnul si mai ales pentru fructele lui bogate in ulei. Ramura de maslin este simbol al pacii.

Maslinul - mentionari si semnificatii biblice

Maslinul este pomenit in Biblie mai mult de 40 de ori, fiind unul dintre cei dintai arbori amintiti in Sfanta Scriptura. Dintre mentionarile biblice ale maslinului, le numim pe urmatoarele:

"Si porumbelul s-a intors la el spre seara, si iata avea in cioc o ramura verde de maslin. Atunci a cunoscut Noe ca apele se scursesera de pe fata pamantului." (Facerea 8, 11)

"Untdelemn pentru candele, miresme pentru mirul de uns si pentru tamaia cea binemirositoare." (Iesirea 25, 6)

"Casie - specie de arbori ornamentali, folositi in medicina - cinci sute de sicli socotiti dupa siclul sfant, precum si un hin - masura evreiasca pentru lichide avand 6,5 litri - de untdelemn de masline." (Iesirea 30, 24)

"Uns-ai cu untdelemn capul meu iar paharul Tau este adapandu-ma ca un puternic." (Psalmul 22, 6)

"Dar eu, ca un maslin roditor in casa lui Dumnezeu, am nadajduit in mila lui Dumnezeu, in veac si in veacul veacului." (Psalmul 51, 7)

"Femeia ta ca o vie roditoare in laturile casei tale; fiii tai ca niste vlastare tinere de maslin imprejurul mesei tale." (Psalmul 127, 3)

"Vor ramane pe urma cateva roade, ca la scuturatul maslinului, doua-trei masline pe varf, patru-cinci pe ramuri, zice Domnul Dumnezeul lui Israel." (Isaia 17, 6)

"Deasupra lui, doi maslini: unul de-a dreapta candelei lui iar unul de-a stanga." (Zaharia 4, 3)

"Tu untdelemn capul nu Mi l-ai uns, ea insa cu mir Mi-a uns picioarele." (Luca 7, 46)

"Si apropiindu-se, i-a legat ranile, turnand pe ele untdelemn si vin si punandu-l pe dobitocul sau, l-a dus la o casa de oaspeti si a avut grija de el." (Luca 10, 34)

Unul din cei mai importanti si mai frumosi pomi fructiferi din Tara Sfanta, este maslinul sau olivul. Alaturi de paine si vin, uleiul de masline este cunoscut ca fiind cel de-al treilea articol al binecuvantarii lui Dumnezeu: "Si te va iubi, te va binecuvanta, te va inmulti si va binecuvanta rodul pantecelui tau, rodul pamantului tau: painea ta, graul tau, vinul tau, untdelemnul tau." (Deuteronom 7, 13).

Maslinul - descrierea stiintifica

Maslinul este un pom ce apartine florei mediteraneene. Se planteaza in locuri inalte, placandu-i pamantul uscat. Maslinul are inaltimea de 6-12 metri trunchiul sau este adesea stramb, iar din cauza incolacirii nodurilor, are o infatisare fantastica.

Lemnul sau este galben cu dungi negre, avand diverse utilizari. Frunza maslinului in forma de lance este verde si iarna, iar ramurile sunt foarte numeroase. Florile de maslin sunt dese si marunte, ca ale liliacului. Fructele se dezvolta din flori albe in forma de cruce, au forma alunelor mai mari, culoarea fiind la inceput verde si apoi neagra.

Maslinul poate ajunge la o varsta foarte inaintata. Unii spun chiar ca acest pom nu moare niciodata, deoarece mladitele ce dau din radacini se pot dezvolta si rodi. Pentru aceea si Psalmistul zice: "Femeia ta ca o vie roditoare in laturile casei tale; fiii tai ca niste vlastare tinere de maslin imprejurul mesei tale".

Uleiul de maslin sau untdelemnul nu se extrage din samburi, ci din pulpa sau carnea fructului (cu cat fructul este mai carnos, cu atat uleiul este mai putin si inferior calitativ). Din aceasta constatare, vechii preoti egipteni ziceau despre invataceii lor intocmai cum se zice si despre maslina - cu cat mai multa carne pe ea, cu atat mai putin ulei - adica cu cat corpul este mai mare cu atat este mai putin suflet, mai putina minte in el.

Maslinul - istorie si legenda

Homer numea uleiul de masline "lichidul de aur". A fost medicament, substanta magica, sursa inepuizabila de fascinatie si uimire; asemanator vinului, nu exista doua tipuri de ulei de masline la fel. Fiecare tip este influentat de sol, clima, soi, varsta, metode de obtinere.

Originea culturilor de maslin se pierde in negura vremii. O ipoteza spune ca maslinul s-ar fi nascut in vremurile preistorice, in sudul Asiei, de unde s-ar fi extins in Australia si spre Grecia. Alte teorii indica bazinul mediteranean ca loc de origine a maslinului. O alta teorie spune ca ar proveni din Etiopia.

Descoperirile arheologice indica faptul ca maslinii salbatici existau in insula Creta – Grecia, cu mult inainte de nasterea civilizatiei. Din Creta s-au raspandit in Egipt (2000 i. Hristos) si Palestina (1800 i. Hristos). In secolul al VI-lea i. Hristos apar in bazinul mediteranean, ajung in Tripoli, Tunis si Sicilia. In Spania, cultivarea maslinilor a fost introdusa in timpul dominatiei maritime a fenicienilor (1050 i. Hristos).

Dupa descoperirea Americii, maslinul a traversat oceanul, iar in 1580 era cultivat in Mexic, Peru, California, Chile si Argentina. In orice caz, cea mai mare productie de ulei de masline provine din regiunea Mediteranei.

Legenda spune ca aparitia maslinului a fost in Grecia, ca rezultat al conflictului dintre Poseidon, zeul marilor, si Atena, zeita razboiului si a intelepciunii. Se spune ca Poseidon a lovit cu tridentul sau in piatra si a inceput sa curga apa sarata; Atena a lovit cu sulita in pamant si a rasarit un maslin. Cum pomul a fost considerat mult mai valoros pentru poporul din Atica, noul oras a primit numele de Atena. Se spune ca toti maslinii din Atena se trag exact din cel daruit de zeita oamenilor.

Dominand maiestuos tarmurile stancoase ale Greciei, maslinii au ajuns in scurt timp "stalpii" societatii elene. Erau atat de pretuiti, incat cel care avea nesabuinta de a taia un pom era condamnat la moarte sau exil. La randul lui, uleiul de masline devenise cea mai de pret marfa. Corabiile erau construite in scopul de a transporta din Grecia spre centrele comerciale din zona Mediteranei.

Maslinul este simbolul gloriei si pacii; el si-a dat ramurile pentru slavirea celor victoriosi, fie in jocuri prietenesti, in intrecerile olimpice, fie in razboaiele scaldate in sange. Coroanele confectionate din ramuri de maslin erau oferite zeitatilor si persoanelor extrem de importante. Astfel de coroane au fost gasite in mormintele lui Tutankamon.

Maslinul - emblema Palestinei

In Tara Sfanta - Palestina - maslinul este la mare pret. Regele David avea paznici care vegheau asupra culturilor si a depozitelor, astfel ca pretiosul ulei din fructele sale sa fie in siguranta.

Credinta ca uleiul de Masline confera putere si tinerete era raspandit in intreaga lume antica. In Egipt, Grecia si Roma se intrebuinta foarte mult atat in scopuri medicinale, cat si cosmetice. De exemplu, in Mexic, a fost descoperita o lista cu ingrediente (fenicul, susan, telina, creson, menta, salvie, trandafir si ienupar) adaugate uleiului de masline pentru obtinerea unor unguente.

In ciuda iernilor destul de geroase, uneori si a verilor inabusitoare din zonele unde el este cultivat, maslinul continua sa creasca, sa se inalte spre cer, sa ofere fructele din care, prin diferite metode, se extrage uleiul de masline, care sa vindece si sa fie privit cu adoratie.

Cel mai bun si mai fin ulei se obtine din masline inca necoapte. De aceea pentru a nu se rupe crengile proaspete, maslinele nu se culeg cu mana. In legiuirile casnice ale lui Moise se porunceste anume sa nu se scuture maslinul de tot. "Cand vei bate maslinul tau, sa nu te intorci sa culegi ramasitele, ci lasa-le strainului, orfanului si vaduvei." (Deuteronom 24, 20).

Maslinul era cultivat in toate colturile Tarii Sfinte pe suprafete intinse asa incat, pe drept cuvant, se poate spune ca el este emblema Palestinei. Padurile de maslin se intindeau pe distante de ore, spre nord si spre nord-est de Gaza, spre sesurile Saronului. Prielnic culturii maslinului era si sesul pe coasta feniciana. Culturile de maslin faceau bogatia Betleemului si acopereau coastele joase ale vailor Hebronului.

Singura ingrijire pe care acest pom o cere este aceea de a-l altoi cand este salbatic, osteneala pe care el o rasplateste din belsug. Taranii din Palestina - felahii - spun ca vita de vie e o "sitt" - o delicata doamna de la oras care necesita multa ingrijire si atentie. Smochinul este o "fellaha" - o taranca deja bine intarita, care nu are nevoie decat de putina ingrijire. Maslinul este insa o "beduin" care si in locuri pustii si neumblate este inca destul de tare si capabila de munca.

In Ierusalim era vestit pentru culturile de maslin, asa-numitul Muntele Maslinilor cu gradina Ghetsimani, care in traducere romaneasca inseamna "teasc de untdelemn". Aceasta este gradina mult iubita si de Mantuitorul, Care foarte des venea aici sa se roage si unde, de altfel a fost si prins. Inca si astazi sunt aici un numar de maslini foarte batrani, despre care traditia spune ca ar fi chiar din acei sub care Domnul se ruga.

In antichitate, Palestina exporta untdelemn Tirului si Egiptului. Uleiul de masline era intrebuintat mai intai pentru mancare, apoi la sacrificii, la fabricarea mirului, la arderi, precum si pentru alinarea si vindecarea ranilor.

Dupa frunzele totdeauna verzi, maslinul inchipuie nemurirea. Ramura de maslin este simbolul pacii, iar ramurile multe si stufoase sunt simbolul familiei numeroase. Exista si maslin salbatic, din fructele caruia se obtine un ulei de calitate inferioara.

Din lemnul maslinului se confectioneaza obiecte de arta. Este mult pretuit pentru lemnul sau fin si dens din care au fost ciopliti heruvimii, usile, cornisele si stalpii Templului lui Solomon (I Regi 6, 23 si 31-33).

Maslinul este pomenit in Biblie mai mult de 40 de ori, fiind unul dintre cei dintai arbori amintiti in Sfanta Scriptura. Asa de exemplu, dupa ce Potopul lui Noe inceteaza, prima frunza pe care o aduce porumbelul de pe pamant este frunza de maslin, lucru dupa care Noe cunoaste ca apele au scazut.

Maslinul si minunatele sale roade - untdelemnul

Untdelemnul de maslin este considerat untura Orientului. Maslinele sunt mancate fie fierte in ulei, fie conservate - murate. De cele mai multe ori un maslin da pana la 100-150 litri de ulei. In Palestina, fara paine si ulei sateanul nu poate trai, folosindu-l chiar si la iluminat. La serviciul divin de la Cortul Sfant, in afara de luminat, untdelemnul servea si la ars in candela, precum si la ungerea sacra a regilor, profetilor, preotilor. Nu rareori este intrebuintat si la vindecarea ranilor. Se dadea cu el pe cap, ca simbol al curateniei totale.

Untdelemnul de calitate inferioara se intrebuinteaza astazi la obtinerea sapunului. In Palestina sunt multe intreprinderi de fabricare a sapunului din untdelemn de masline si astazi. Pentru scoaterea untdelemnului din masline, se sapau in stancile Palestinei, doua rezervoare sau gropi de aproximativ trei metri cubi. Cel in care se tescuiau maslinele era asezat mai sus decat cel in care se scurgea uleiul. Maslinele erau calcate cu picioarele, cum se calca la noi strugurii, desigur dupa ce mai intai erau desfacute de samburi cu o roata mare de piatra. Untdelemnul curgea in rezervorul de mai jos, de unde era scos si vandut sau folosit la mancare.

Untdelemnul este folosit nu numai ca element indispensabil pentru hrana omului, ci si ca un balsam pentru vindecarea ranilor. In crestinism, untdelemnul este folosit in cult in diferite imprejurari: la Taina Sfantului Botez, la Taina Sfantului Maslu (cand se face slujba speciala pentru bolnavi si preotul ii unge de sapte ori cu untdelemnul sfintit pentru tamaduire si curatire de pacate); la sfarsitul Sfintei Liturghii, cand se miruiesc credinciosii, la Litie.

Uleiul de masline este un lichid pal, galben, cu nuanta verzuie, gust usor iute si miros placut, reactie acida si se intrebuinteaza la prepararea Sfantului si Marelui Mir. Pentru folosirea lui la prepararea Sfantului si Marelui Mir, uleiul de masline trebuie sa aiba buletin de analiza, in care sa fie specificata data de preparare si de expirare, sa fie virgin, adica din prima extractie, sa se importe in bidoane de 20-25 litri pentru eficienta economica, de preferinta de la o singura firma greceasca sau italiana si sa se procure in anul cand se prepara Sfantul Mir.

Termenul de valabilitate al uleiului de masline este limitat la circa 3 ani. El se pastreaza la temperatura de + 8 grade Celsius. Cand se prepara Sfantul si Marele Mir, toata cantitatea de ulei va fi tinuta la temperatura de 15-20 de grade Celsius, in jur de 48 ore pentru fluidificare.

Maslinul - efectele terapeutice ale uleiului de masline virgin

Uleiul de masline virgin era considerat de catre vechii greci cheia longevitatii si a pastrarii integritatii mentale. Acest aliment-medicament obligatoriu trebuie sa faca parte din farmacia casei.

Cei ce vor sa-si mentina inima sanatoasa si arterele curate, fara ateroame, este suficient sa ia opt saptamani, pe langa dieta obisnuita, doua linguri de ulei de masline pe zi. Uleiul de masline se ia si pentru hipertensiune, trei linguri pe zi, una dimineata, una seara si una in salate.

Uleiul de masline poate inlatura diabetul zaharat la adulti daca se administreaza timp de opt saptamani doua linguri de ulei de masline pe stomacul gol, iar pentru intretinere o lingura pe zi toata viata.

In bolile de nervi, se consuma in fiecare dimineata o lingura de ulei de masline si ar fi bine daca gospodinele ar folosi la prepararea alimentelor numai ulei de masline. El este si un excelent vermifug de aceea copiilor li se vor da trei linguri pe zi.

In caz de constipatii se iau doua linguri de ulei de masline seara, la culcare, timp indelungat, fiind unul din cele mai blande laxative. Uleiul de masline este un bun antidot pentru intoxicatii cu ciuperci. Pana la venirea medicului inghite un amestec de praf de carbune de lemn cu ulei de masline din belsug, care ajuta la neutralizarea otravii.

Vezica biliara este stimulata cu una-doua lingurite de ulei de masline, inainte de masa. Acesta declanseaza secretia vezicii inainte ca mancarea sa ajunga in stomac. Datorita vitaminei E pe care o contine, uleiul de masline ajuta la vindecarea ulcerului, el functionand ca un pansament gastric, daca se iau doua lingurite pe zi timp indelungat.

Uleiul de masline este bun si pentru uz extern contra caderii parului, gutei, crapaturilor pielii si a calcaielor. Uleiul de masline este indicat in cazul tenurilor uscate si ridate. Cu un strat subtire de ulei, ungeti-va fata, pe gat si pe antebrate, prin miscari circulare si repezi. Acest tratament mentine pielea suficient de intinsa, inmoaie zbarciturile.

Untdelemnul de masline - conditii de calitate si conservare

Uleiul de masline se pastreaza la loc racoros. Temperatura de coagulare este de 6-8 grade Celsius. Termenul de valabilitate trebuie sa fie indicat foarte clar in certificatul de calitate si pe fiecare ambalaj. In general, uleiul de masline virgin are valabilitate 3 ani din momentul extragerii.

Cedrul

Este un arbore din familia pinaceelor, cu lemnul tare, cu ramuri orizontale. Lemnul acestor arbori, de culoare brun-galbuie este rezistent, uleios, cu miros puternic. Este folosit in constructii navale, la fabricarea mobilelor, in sculptura etc.

Cedrul - mentionari si semnificatii biblice

Dintre toti arborii amintiti in Sfanta Scriptura, cel mai laudat este cedrul. Este pomenit cam de 75 de ori, iar adesea este dat ca simbol al maretiei. Iata cateva locuri unde este amintit cedrul: Numerii 24, 6; III Regi 6, 15: "Peretii templului i-a imbracat pe dinauntru cu scanduri de cedru; de la pardoseala templului si pana la tavan si capriori, cu lemn de cedru i-a captusit peste tot, iar pardoseala a facut-o din scanduri de chiparos"; IV Regi 14, 9; Cantarea Cantarilor 5, 15; Isaia 2, 13; Iezechiel 17, 22.

Solomon, rege al statului Israel (cca 973-933 i. Hristos), fiul si succesorul lui David, a construit (din cedru) vestitul complex arhitectural din Ierusalim (templul lui Iahve si palatul regal). La constructia acestui vestit templu s-a intrebuintat foarte mult lemn de cedru din Liban, fiindca era un lemn tare si bun de constructie.

Solomon, ca sa obtina acest lemn pentru construirea templului, deoarece in Palestina nu se gasea, a trebuit sa faca un tratat de alianta cu Hiram, regele Tirului. Dupa cele ce aflam din Sfanta Scriptura, tot templul era captusit cu lemn de cedru.

Chiar si astazi, lemnaria acoperisului Sfantului Mormant al Mantuitorului este facuta din lemn de cedru. Atat de obisnuit si vestit altadata, astazi, cedrul Libanului este ceva foarte rar (chiar daca pe drapelul Libanului se afla cedrul).

Padurea principala se afla in Siria, langa Tripoli, pe partea superioara a vaii ce duce spre Marea Mediterana, cam la 25 de kilometri de mare si la aproape 2.000 de metri altitudine. Se mai afla cativa cedri foarte aproape de Beirut. De obicei, aici merg calatorii europeni ca sa-i vada.

Ca sa nu dispara, acestia sunt paziti, cu multa severitate, de catre autoritatile guvernului din Siria. De curand, o echipa de cercetatori germani din Munchen, a experimentat o reteta antica de tratare a lemnului de cedru si a descoperit ca prin acest procedeu se poate extrage guaiacol - un lichid incolor, cu miros specific, care este un conservant chimic foarte puternic. Aceasta este substanta care confera mumiilor capacitatea de a rezista timp de mii de ani.

Oamenii de stiinta au extras uleiul esential de cedru, bogat in guaiacol, folosind o metoda straveche mentionata de Plinius cel Batran care a scris despre imbalsamarea cu o substanta pe care o numeste "cedrium".

Cedrul - descriere stiintifica

Dupa raspandire, sunt mai multe specii de cedru: Cedrus atlantica din Maroc, Cedrus brevifolia din Cipru, Cedrus libani din Liban, Cedrus deodora din Asia Centrala. Toate speciile fac parte din familia pinaceelor.

Cedrul este un mare si frumos arbore totdeauna verde, cu ramurile intinse, orizontale, rigide; frunzele de un verde inchis, aproape cilindrice, sunt fasciculate, scurte si rigide. Florile masculine sunt solitare pe ramuri scurte, cele feminine cate 1-2; conurile ovale, scurt pediculate, la inceput purpurii, brune-cenusii la maturitate, asemanatoare bradului nostru..

Cedrul creste in Liban, Cipru, Maroc si Algeria. Uneori, este cultivat si ca planta decorativa, prin aspectul sau in forma de piramida si prin infatisarea sa maiestuoasa. Este unul dintre copacii cei mai impozanti. Poate sa ajunga pana la inaltimea de 30 de metri, iar trunchiul, cu ramurile sale, face un cerc, de 13-15 metri. Din tulpina lui dreapta ca lumanarea, pornesc crengile, care apoi se ramifica intr-un mare numar de brate ce se intind orizontal.

Uleiul se obtine prin distilarea cu vapori de apa a frunzelor, conurilor si a taieturilor proaspete din trunchiul arborilor. Nu este toxic, nu este iritant. Culoarea este oranj, gustul dulceag.

Actiune farmacologica: antiseptic al cailor respiratorii, antiseboreic, expectorant, mucolitic, sedativ nervos, stimulent tonic.

Mirtul

Mirtul este un arbust mediteranean, inalt de circa cinci metri, cu frunze alungite, persistente, aromatice, si cu flori mici, albe - Myrtus communis. Arbustul raspandeste permanent un miros placut.

Mirtul - mentionari si semnificatii biblice

"Si a zis Ezdra: Duceti-va de cautati, in munte, crengi de maslin salbatic, de mirt, de finici si de tufari, si faceti corturi, asa cum este scris." (Neemia 8, 14-15)

"Sadi-voi in pustiu: cedri, salcami, mirti si maslini." (Isaia 41, 19-20)

"In locul spinilor va creste chiparosul si in locul urzicii va creste mirtul. A Domnului va fi slava." (Isaia 55, 13)

Manunchiurile de mirt erau considerate de vechii evrei un semn de placuta aducere-aminte a vremurilor bune, fagaduite de Domnul poporului sau. Crengutele mladii, coaja lor frageda si rosie si plina de frunzisoare lucitoare si totdeauna verzi, sunt parca anume create spre a face cununi din ele.

In zilele de sarbatoare, israelitiii impodobeau cu frunze de mirt colibele. In antichitatea pagana, in mod special, mirtul era arbustul inchinat zeitei Afrodita. Tot la pagani, ramura sau cununa de mirt a fost simbolul invierii in lupte si intreceri.

In crestinism, mirtul este simbolul biruintei asupra mortii si se planta pe morminte. Fiind apoi considerat si ca simbol al frumusetii, tineretii si fecioriei, mirtul este purtat in jerbe si cununi si de nuntasi.

Mirtul - descriere stiintifica

Myrtus communis este un frumos arbust, totdeauna verde, care raspandeste un miros placut, din familia Myrtaceae; frunzele opuse, mici, numeroase, ovale sau lanceolate, scurt petiolate sunt persistente; florile solitare sau cate doua sunt mici si albe, fructele carnoase sunt boabe globuloase de un albastru negricios.

Mirtul este originar din regiunea mediteraneana (Europa sudica), cultivat adesea si pe la noi, ca arbust ornamental. In Palestina si in intregul Orient, mirtul ajunge la inaltimi considerabile, de trei, patru metri, desi este considerat arbust.

Lemnul de mirt este tare, fiind folosit pentru strungarie fina. In vechime, fructele puse in vin constituiau un medicament intaritor al bolilor de stomac. Sunt intrebuintate si drept condiment, datorita uleiului esential pe care-l contine, avand un gust asemanator cu piperul.

Uleiul esential se extrage din organele arbustului - flori, frunze si ramuri - prin distilare cu vapori de apa. Este un lichid galbui deschis, cu mirosul apropiat de camfor si eucalipt, gust arzator, nu este toxic, iritant sau sensibilizant.

Mirtul - actiune farmacologica

Uleiul esential este: anticataral, antiseptic pulmonar si urinar, astringent, balsamic, bactericid, expectorant, sedativ.

Isopul

Isopul - mentionari si semnificatii biblice

"Luati un manunchi de isop si, muindu-l in sangele strans de la miel intr-un vas, sa ungeti pragul de sus si amandoi stalpii usii cu sangele cel din vas, iar voi sa nu iesiti nici unul din casa pana dimineata." (Iesirea 12, 22)

"Va lua lemnul de cedru, ata, isopul si pasarea vie si le va muia in sangele pasarii injunghiate si in apa de izvor si va stropi casa de sapte ori. Si va curati astfel casa cu sangele pasarii, cu apa de izvor, cu pasarea cea vie, cu lemnul cel de cedru, cu ata rosie rasucita si cu isop." (Leveticul 14, 51-52)

"Apoi sa ia preotul lemn de cedru, isop si ata de lana rosie si sa le arunce pe juninca ce se arde." (Numeri 19, 6)

"Un om curat sa ia isop, sa-l moaie in apa aceea si sa stropeasca din ea casa, lucrurile si oamenii cati sunt acolo si pe cel ce s-a atins de os de om." (Numeri 19, 18)

"Stropi-ma-vei cu isop si ma voi curati, spala-ma-vei si mai vartos decat zapada ma voi albi." (Psalmul 50, 7)

"Si era acolo un vas plin cu otet; iar cei care Il lovisera, punand in varful unei trestii de isop un burete inmuiat in otet, l-au dus la gura Lui." (Ioan 19, 29) Ramura de isop a constituit suportul buretelui si amandoua au fost ridicate in varful unei trestii.

"Intr-adevar Moise, dupa ce a rostit intregului popor toate poruncile din Lege, luand sangele cel de vitei si de tapi, cu apa si cu lana rosie si cu isop, a stropit si cartea si pe tot poporul." (Evrei 9, 19)

Credinta in puterea curatitoare a isopului nu a pierit nici dupa Moise. Din contra, ea este exprimata si dorita cu deosebita convingere si de David imparatul, in pocainta lui adanca dupa pacatul savarsit cu sotia lui Urie Heteul. El zice asa cum am aratat in Psalmul 50, 7: "Stropi-ma-vei cu isop si ma voi curati."

Isopul - descrierea stiintifica

Hyssopus officinalis din familia Labiatae, este un subarbust, originar din regiunile calcaroase si aride ale Europei meridionale; la noi creste numai in cultura. Are aspect tufos, cu tulpini lemnoase la baza, erbacee si patrunghiuIare in partea superioara ce poarta frunze opuse, intregi, lineare, cu varful ascutit. Florile sunt mici, albastre sau albastru violaceu, reunite in spice unilaterale in regiunile terminale ale ramurilor. Infloreste din iulie pana in septembrie. Produsul vegetal folosit se recolteaza in timpul infloririi, numai partile aeriene nelignificate si se usuca la umbra.

Din partile aeriene, se obtine prin diferite metode de distilare uleiul de isop, lichid incolor, uleios, cu miros aromat placut.

Isopul - actiune farmacologica

Isopul este folosit pe post de astringent, antiseptic, antiviral, carminativ, tonic-amar. Modul de folosire Herba Hyssopi se foloseste sub forma de infuzie 2-3 %, se da intern cate 200 ml pe zi ca expectorant si antisudorific, mai ales in bronsitele cronice si astmul bronsic. Extern se foloseste sub forma de cataplasme ca cicatrizant al ranilor. Intra in compozitia ceaiurilor antiasmatice, pectorale si sudorifice.

Vita de vie

Marturiile arheologice dovedesc faptul ca, pe teritoriul actual al Romaniei, vita de vie se cultiva din epoca fierului (secolele V-I i. Hristos). Despre amploarea pe care o luase aceasta cultura in Dacia, in vremea regelui Burebista (82-44 i. Hristos), exista stirea oferita de istoricul grec Strabon, care spune ca regele ar fi ordonat sa se treaca la desfiintarea viilor, pentru ca se depasisera cu mult nevoile consumului.

De la inceputurile ei, cultura vitei de vie a inceput sa se dezvolte pe teritoriile care ofereau cele mai bune conditii naturale pentru realizarea vinurilor de calitate, cum este podgoria Murtfatlar. Vita de vie este arbust tarator si agatator. Ceea ce este mai important sub aspect terapeutic sunt frunzele de culoare rosiatica.

Vita de vie - farmacologie

Actiunea biologica si utilitatile chimice ale preparatelor din frunzele de vita de vie de culoare rosiatica, descrise in literatura de specialitate actuala s-ar putea rezuma la actiunea protectoare a vaselor capilare si actiunea in insuficienta venoasa a arterelor inferioare si a complicatiilor care deriva din aceasta: varice, tromboflebite, edeme etc. Forma cea mai simpla a acestor manifestari este caracterizata prin edeme usoare, evidente in special seara la persoanele care lucreaza cea mai mare parte a zilei in picioare.

Proprietatile farmacologice ale acestor preparate se manifesta in primul rand asupra sistemului circulator, in special asupra vaselor capilare. Administrarea produselor fitoterapeutice pe baza de vita de vie reactiveaza microcirculatia locala, amelioreaza fluxul venos si usureaza indepartarea lichidelor interstitiale, reducand astfel edemele.

Cura de struguri - Fructele vitei de vie, strugurii, sunt adevarate laboratoare chimice in miniatura, in boabele de struguri fiind "de toate, pentru toti": apa, zahar, vitamine, substante protectoare ale sistemului vascular, ale imunitatii vizuale, tonice, saruri minerale, diuretice, laxative etc.

Proprietatile lor terapeutice depind de varietatea si de solul pe care creste vita de vie. Astfel, strugurii produsi de soluri argiloase au aciditate mai mare si substanta uscata in cantitate mai mica, precum si proprietati laxative si purgative; strugurii proveniti din vita de vie care creste pe soluri calcaroase sau silicoase au proprietati diuretice si depurative; strugurii albi sunt usor excitanti ai mucoasei stomacului, iar cei negri - astringenti si cu actiune tonica.

Cura de must - Prin efectul ei diuretic si depurativ, cura de must dureaza 30 de zile. Se organizeaza in felul urmator: prima zi - consumarea a 0,500 litri de must in trei reprize, cu 30 de minute inaintea meselor; a 14-a zi se ajunge la o cantitate de doi litri de must (deci cantitatea creste progresiv de la o zi la alta); zilele a 15-a, a 16-a si a 17-a: se beau zilnic cate doi litri de must, fara a manca altceva; apoi, cantitatea incepe sa scada treptat pana se ajunge la 0,500 litri, adica se ajunge la cantitatea de must cu care s-a inceput cura.

Medicamente din struguri - Sa spunem cateva cuvinte si despre medicamentele din struguri. Cand spunem struguri, ne gandim imediat la vin. Nici o alta "zeama" alcoolica naturala nu contine peste 600 de componente ca vinul. Pasteur aprecia ca vinul este "cea mai sanatoasa si nobila dintre bauturi".

Specialistii au constatat ca vinul are o serie de influente pozitive asupra organismului uman cum ar fi proprietatile antivirale si antibactericide. Statisticile demonstreaza ca infarctul de miocard este de patru ori mai mic in tarile viticole, comparativ cu celelalte. S-au studiat si semintele boabelor de struguri, in cele din urma, s-au putut produce unele medicamente cu efect protector cardiovascular. De asemenea, din pielita strugurilor pentru vinurile rosii s-a obtinut componentul numit "Resveratrol" - cu rol protector impotriva cancerului.

Medicina naturala recomanda strugurii in urmatoarele boli:

Angina: - faceti gargara cu suc de boabe de struguri recoltate inainte de a se coace.

Bronsite - pentru a lupta impotriva bronsitei cronice, faceti un decoct din boabe de struguri uscate in cuptor. Fierbeti 0,500 litri de apa si adaugati o lingura de struguri uscati. Lasati sa fiarba un sfert de ora, fara capac. Strecurati apoi lichidul si beti-l cald. Poate fi reincalzit.

Buze crapate - aplicati o pomada compusa din suc de struguri (30 g), unt (25 g) si ceara galbena (12 g). Fierbeti totul intr-un vas emailat sau intr-o oala smaltuita, pana ce amestecul atinge consistenta unei alifii.

Constipatie, cistita - beti suc de struguri, bine copti (must). Diaree - faceti o infuzie din foi de vita uscata (25 g la un litru de apa). Beti cate o ceasca de 3 ori pe zi.

Retentie de urina - presati (stoarceti) 1,5 kg de struguri albi pentru a extrage sucul. Filtrati si beti jumatate din cantitatea obtinuta dimineata, pe stomacul gol, iar cealalta jumatate seara, inainte de culcare; inainte de a-l bea, adaugati cateva picaturi de zeama de lamaie.

In concluzie, retineti: vinul este prima bautura igienica dupa apa naturala. Depinde numai de cantitatea care se bea !

farmacist Dumitru Gheorghe Raducanu

Jean-Claude Larchet - Boala este si rea, si buna

2012-01-11T13:18:00.000-08:00

Din punct de vedere spiritual, sanatatea, potrivit multor Parinti, face parte dintre lucrurile "de mijloc", adica cele care in sine nu sunt nici bune, nici rele, ci, "dupa dispozitia celui care se foloseste de ele, pot fi intrebuintate si spre bine, si spre rau" (Sfantul Ioan Casian).

Sanatatea fizica, este adevarat, corespunde starii originare si normale a naturii umane, cea a conditiei sale paradiziace, si poate fi socotita, din aceasta pricina, un bine in sine, arata Sfantul Maxim Marturisitorul, insa, pe de alta parte, ea nu slujeste la nimic omului si nu constituie pentru el un bun adevarat daca nu este bine folosita, adica daca nu este pusa in slujba binelui, prin implinirea poruncilor lui Hristos si spre slava lui Dumnezeu.

In aceasta perspectiva, Sfantul Vasile cel Mare scrie: "Sanatatea, ca una care, in sine, nu-i face buni pe cei care au parte de ea, nu se numara printre lucrurile bune prin insasi natura lor". Ba, chiar ea poate fi un rau daca-i slujeste omului ca sa pacatuiasca sau ca sa se dedea patimilor celor rele.

In aceeasi ordine de idei, Parintii socotesc boala un rau, ea fiind o urmare a pacatului lui Adam si a lucrarii diavolesti in lumea supusa pacatului, si deci opusa ordinii voite de Dumnezeu atunci cand a creat lumea si pe om. insa ea nu este un rau decat pe planul naturii fizice, al trupului.

Daca omul nu se deda pacatului la vremea bolii si nu se departeaza de Dumnezeu din pricina ei, atunci, din punct de vedere spiritual, ea nu poate fi socotita un rau pentru el. "Daca sufletul este sanatos, boala trupeasca nu-i poate pricinui omului nici o paguba", scrie Sfantul Ioan Gura de Aur. Ea nu este deci un rau - spune el impreuna cu alti Parinti - decat in aparenta; ea poate fi chiar un bine pentru om, in masura in care, folosin-du-se cu intelepciune de ea, poate sa dobandeasca foloase duhovnicesti, schimband intr-un instrument de mantuire ceea ce, initial, a fost semnul pierzarii sale. De aceea, Sfantul Grigorie de Nazianz indeamna: "Sa nu laudam orice fel de sanatate, nici sa nu uram orice boala".

In anumite cazuri, privita din perspectiva a ceea ce este bine din punct de vedere spiritual, boala poate fi considerata, paradoxal, drept un bine mai mare decat sanatatea si vrednica de dorit, dupa cum spune fara nici o ezitare Sfantul Varsanufie. Sfantul Grigorie de Nazianz, in ceea ce-l priveste, spune ca scopul tratamentului medical "este insanatosirea si starea buna a trupului; iar, o data aflate, pastrarea lor". "Insa nu este limpede, adauga el, daca dobandirea acestora este intotdeauna de folos. Pentru ca adesea starile potrivnice le aduc mai mult castig celor ce le indura".

Foloasele bolii

O asemenea atitudine presupune sa i se recunoasca bolii un sens si o finalitate care transcend planul fizic. Daca se are in vedere doar boala in sine, inevitabil se ajunge la o viziune negativa si sterila, care favorizeaza iruperea de patimi: frica, angoasa, manie, akedie, revolta, deznadejde. Asemenea stari sufletesti nu usureaza cu nimic durerea trupului, ba chiar, dupa cum arata Sfantul Ioan Gura de Aur, adesea ii sporesc suferinta, imbolnavind pe deasupra si sufletul. Astfel primita, boala devine "o suferinta zadarnica". De aceea Sfantul Ioan isi indeamna ascultatorii sa fie cu luare-aminte la vremea bolii.

Sfantul Maxim Marturisitorul, la randul sau, sfatuieste ca atunci cand vine incercarea, sa-i cercetam intelesul, pentru a afla calea de a ne folosi de ea duhovniceste. De aceea, cand se iveste suferinta, sa nu ne lasam doborati de ea si sa ne straduim sa iesim din stramtorarea care ne cuprinde sufletul, intreaga fiinta si insasi existenta noastra. in aceasta dubla perspectiva, Sfantul Grigorie de Nazianz il sfatuieste astfel pe un prieten bolnav: "Nu vreau si nici nu ti se cuvine tie, cel atat de instruit in lucrurile dumnezeiesti, sa ai aceleasi simtiri ca omul de rand, sa te lasi incovoiat de trup si sa gemi din pricina suferintei tale ca si cum n-ar avea leac; dimpotriva, se cuvine ca ea sa-ti fie prilej de filosofare, sa te desprinzi din lanturile ei si s-o socotesti cale mai inalta spre binele ce te asteapta".

A face din boala si suferinta prilej de filosofare inseamna mai intai de toate a lua aminte la ceea ele ne descopera referitor la conditia umana.

Or, in neputinta si suferinta trupului, omului i se fac simtite si vadite slabiciunea fapturii sale pamantesti, caracterul efemer al existentei sale in aceasta lume si, in general, fragilitatea, relativitatea, limitele si intreaga sa nevolnicie, spune Sfantul Ioan Gura de Aur. Pentru aceasta, boala si suferinta, dupa cum constata Sfantul Ioan Gura de Aur si Ioan Scararul, sunt leacuri ale mandriei si prilej de smerire. Sfantul Nichita Stimatul, in ceea ce-l priveste, spune ca ele "subtiaza simtirea pamanteasca a sufletului", adica il scot din alipirea si impovararea cu cele pamantesti, ridicandu-l la o existenta mai inalta.

Astfel inteleasa si traita, boala nu-l mai zdrobeste pe om sub povara acestui "trup al mortii" in care-i este dat sa vietuiasca (Rom. 7, 24), ci, dimpotriva, il intoarce si-l apropie de Dumnezeu. "Dumnezeu ingaduie boala nu ca sa ne injoseasca - spune Sfantul Ioan Gura de Aur - ci pentru a ne face mai buni, mai intelepti si deplin supusi voii Sale, caci acestea sunt temeiurile mantuirii noastre".

Boala ca manifestare a Proniei dumnezeiesti

De aici se vede ca prin boala lucreaza Pronia divina, si a face din ea prilej de filosofare inseamna de asemenea a dori sa afli ce vrea Dumnezeu de la noi.

In orice boala, Dumnezeu ii vorbeste omului despre mantuirea sa si-Si arata voia de a-l ajuta s-o dobandeasca, in boala, subliniaza Avva Varsanufie si Avva Ioan de Gaza, se manifesta pedagogia dumnezeiasca. Ea este, spun ei in acelasi duh, o corectie, pe care Dumnezeu i-o aplica omului pentru pacatele sale. Termenul "corectie" nu are aici conotatie negativa, de pedeapsa sau de condamnare, ci mai curand de indreptare, de schimbare, de imbunatatire.

In aceasta perspectiva, boala apare ca voita, sau cel putin ingaduita si folosita de Dumnezeu pentru binele omului, pentru a indrepta ceea ce a strambat, a schimonosit si a stricat in el pacatul. Astfel, paradoxal, boala trupului devine, prin Pronia dumnezeiasca, un remediu pentru tamaduirea sufletului. Avva Isaac Sirul, adresandu-se celui "coplesit de boli si suferinte trupesti", ii da acest sfat: "Ia aminte la tine si vezi leacurile cele multe aduse de Doctorul cel adevarat pentru sanatatea omului celui din launtru"; "caci bolile le aduce Dumnezeu pentru sanatatea sufletului".

De aceea sa socotim supararea, suferinta si durerea pricinuite de boala ca amareala unui medicament, cu gust rau si neplacut, dar care ne este de folos. Or, spune Sfantul Ioan Gura de Aur, de vreme ce leacurile de la doctori le primim cu bucurie, cu atat mai mult se cuvine sa le primim de la Dumnezeu, Care ne tamaduieste temeinic, ca Unul Care voieste sa ne mantuim si sa ne unim cu El. Sfantul Ioan Casian remarca in acelasi sens ca durerile bolii sunt ca cele produse de unele remedii, care dor si ustura si pe care le simtim ca rele, dar care ne fac bine.

Dumnezeu, spun Sfantul Ioan Gura de Aur si Avva Varsanufie, stie mai bine decat noi de ce anume avem nevoie si da fiecaruia ceea ce-i este duhovniceste de folos. El il tamaduieste si-l mantuieste pe fiecare om intr-un anume fel, pe potriva firii, starii si situatiei lui speciale, spune Sfantul Maxim Marturisitorul. Si daca uneori se foloseste de boala spre binele nostru, o face pentru ca prin insasi natura ei boala este un mijloc foarte potrivit pentru a-l trezi pe om din lancezeala pacatului, ducandu-l prin raul suferit cu trupul la simtirea raului ascuns care-i macina nevazut sufletul si pe care altfel nu l-ar simti sau abia daca i-ar da atentie, spune Sfantul Ioan Gura de Aur. Ca si Avva Isaac Sirul, Sfantul Ioan Gura de Aur subliniaza in alt loc puterea pe care o are boala de a-1 face pe om activ si treaz din punct de vedere spiritual.

Boala - prilej de sporire duhovniceasca

Multi Parinti (printre care Sfantul Grigorie de Nazianz, Sfantul Ioan Gura de Aur, Avva Varsanufie, Avva Ioan Scararul, Avva Isaac Sirul, Sfantul Maxim Marturisitorul) vad in boala un mijloc de curatire de pacate, daruit omului de Dumnezeu, ceea ce corespunde invataturii Apostolului Petru, care spune: "Cine a suferit cu trupul a ispravit cu pacatul" (1 Pt. 4, 1).

Prin harul lui Hristos, boala trupului poate sluji drept leac pentru relele sufletului si ceea ce a fost la inceput urmare a caderii poate deveni unealta a mantuirii. Astfel, Sfantul Maxim Marturisitorul arata felul in care Hristos, prin patima Sa cea de bunavoie, a modificat sensul suferintei: fiind fara pacat si indurand o suferinta cu totul nedreapta, pe cea care era odinioara dreapta osanda a pacatului a schimbat-o pentru noi in mijloc de zdrobire a pacatului si de pasire spre viata dumnezeiasca. La Botez, omul se face prin har partas al patimilor, mortii si invierii lui Hristos si primeste de la Duhul Sfant puterea de a infaptui el insusi in propria sa existenta aceasta transfigurare a suferintei.

Boala si suferintele aduse de ea fac parte din nenumaratele necazuri prin care omul trebuie sa treaca pentru a intra in imparatia lui Dumnezeu (Fapte 14, 22); ele sunt in parte crucea pe care trebuie s-o luam si s-o purtam ca sa fim vrednici de Hristos, ca sa-L urmam pe calea mantuirii pe care El ne-a deschis-o (cf. Mt. 10, 38; 16, 24; Mc. 8, 34; Lc. 9, 23; 14, 27), ca sa ne insusim deplin harul primit la Botez si sa vietuim ca fii ai harului, ca sa fim una cu El, sa suferim si sa murim cu El, ca sa inviem si sa vietuim impreuna cu El (2 Cor. 4, 10-12).

Sfantul Macarie Egipteanul invata astfel: "Cel ce vrea sa se faca urmator lui Hristos, ca sa se poata numi si el fiu al lui Dumnezeu, nascut din Duh, se cuvine mai intai de toate sa poarte necazurile ce-i vin, sau bolile trupesti.. cu curaj si cu rabdare". "De nu va gusta sufletul din patimile lui Hristos intru cunostinta, nu poate avea partasie cu El", spune, la randul lui, Avva Isaac Sirul.

Pentru ca boala si suferintele sale inmoaie invartosa-rea carnii si sting patimile omului celui vechi, Parintii (mai cu seama Sfantul Ioan Gura de Aur, Avva Varsanufie, Sfantul Ioan Damaschin) le asaza in randul nevo-i intelor prin care se urmareste mai ales mortificarea trupului (cum sunt postul, vegherile, feluritele osteneli trupesti); de aceea ele tin locul acestor nevointe, de care bolnavii se pot lipsi, dupa cum arata Maica Sinclitichia.

Prin boala, Dumnezeu ii da omului nu numai curatire de pacatele si patimile sale, ci-i da sa afle din nou calea virtutilor si sa umble pe ea, arata Avva Isaac Sirul. "Cu cat Dumnezeu ne trimite mai multe incercari, cu atat mai desavarsiti ne face", spune la randul sau Sfantul Ioan Gura de Aur. Pentru Avva Isaac, boala si suferinta, alaturi de celelalte necazuri, sunt chiar conditia insasi a dobandirii virtutilor si a unei vietuiri crestinesti.

Sfantul Ciprian al Cartaginei subliniaza si el ca omul virtuos afla in boala prilej bun de a-si arata si intari credinta. De asemenea, dupa cum arata Sfantul Grigorie de Nazianz si Sfantul Ioan Gura de Aur, boala este pentru om prilej de dobandire a unei virtuti capitale, rabdarea, si chiar de a urca pe cea mai inalta treapta a ei, dupa cum subliniaza cel din urma. intr-adevar, precizeaza el, "daca indeobste rabdarea intrece celelalte virtuti, rabdarea durerii intrece toate celelalte soiuri de rabdare", caci "de vreme ce boala este cel mai greu de indurat dintre toate relele, mai ales atunci cand o suporti pe ea dai cu adevarat dovada de rabdare". Iar din rabdarea astfel dobandita izvorasc nenumarate bunuri duhovnicesti, spun Sfantul loan Gura de Aur si Avva Varsanufie.

La randul lor, Sfintii loan Gura de Aur, Diadoh al Foticeei, loan Scararul, Simeon Noul Teolog si Nichita Stithatul vad boala ca izvor de smerenie, mai cu seama pentru cei care n-au atins culmile vietii duhovnicesti. Suferinta care insoteste boala, dupa Sfantul loan Gura de Aur, conduce inca si la pocainta, iar dupa Sfantul Grigorie Palama, inlesneste strapungerea inimii si pleaca sufletul spre rugaciune.

Trebuie sa ne fie insa limpede ca purificarea de patimi si dobandirea virtutilor si a altor bunuri duhovnicesti la vremea bolii nu sunt un efect al bolii ori al suferintelor, ci daruri ale lui Dumnezeu; iar ca sa se bucure de ele, omul trebuie sa aiba o atitudine cuvenita: sa fie gata sa le primeasca, intorcandu-se la Dumnezeu si deschizandu-se harului Sau.

Boala este de fapt o incercare, spun Sfantul Macarie, Avva Varsanufie si Avva Isaac Sirul; cel lovit de ea este asemenea lui Iov, dupa cum arata Sfantul Grigorie de Nazianz si Avva Varsanufie; el este ispitit de diavol sa-L huleasca pe Dumnezeu sau macar sa se desprinda si sa se indeparteze de El, inchizandu-se in sine cu mandrie sau lasandu-se in voia feluritelor patimi care il ispitesc mai cu seama atunci.

Ajutorul lui Dumnezeu si stradania omului

Pentru a iesi biruitor din aceasta incercare si pentru a se bucura de roadele izbandei sale, omul trebuie in primul rand sa nu ramana pasiv in boala, sa nu se lase stapanit, inlantuit si doborat de ea, ci, dimpotriva, sa se pastreze intr-un dinamism treaz, asteptand ajutorul dumnezeiesc. "Omul trebuie sa lupte ca sa nu se moleseasca, si va fi ajutat", indeamna Avva Varsanufie.

Omul trebuie sa stie ca o data cu incercarea Dumnezeu ii da si puterea de a o indura si scaparea. Iar daca ajutorul Lui intarzie sa se arate, dupa cum spune Avva Varsanufie, sa ne gandim ca orice incercare are un sfarsit si ca Dumnezeu nu-l lipseste niciodata pe om de ajutorul Sau. Iar daca uneori El adasta, spune acelasi Sfant Parinte, o face numai pentru ca sa ne dea prilejul de a ne intari si mai mult in credinta, nadejde, rabdare si in toate celelalte virtuti trebuincioase la vreme de necaz.

Slabiciunea pe care ne-o aduce boala nu trebuie sa fie prilej de deznadejde; ea nu ne impiedica sa ducem lupta cea duhovniceasca, ci, dimpotriva, ne este de folos, caci, dupa cum ne aminteste Avva Varsanufie, puterea lui Dumnezeu in slabiciune se arata (2 Cor. 12, 9).

Dumnezeu insusi vegheaza asupra celui bolnav, il pazeste si-l ajuta ca Unul care-i stie suferinta si necazul, spune Avva Isaac Sirul; de aceea, sa nu se ingrijoreze, ci sa priveasca "la sfanta putere a lui Dumnezeu, care vine de sus" si sa se lase cu deplina credinta in seama ei. "O data ce ai pe Dumnezeu, nu te teme, ci arunca toata grija ta asupra Lui si El va purta grija de tine", indeamna Sfantul Varsanufie.

Rostul rabdarii si al rugaciunii

Mai mult decat suferinta in sine, ceea ce-l macina pe om este durata bolii si multimea necazurilor aduse de ea. Ele strecoara in suflet ganduri negre, deznadejde, tristete, akedie, nerabdarea, iritare, revolta. De aceea Parintii - mai ales Avva Varsanufie si Avva Ioan din Gaza - indeamna la rabdare si indelunga rabdare, tarie si curaj, re-ferindu-se la numeroasele invataturi ale lui Hristos si ale Apostolilor pe aceasta tema.

La vreme de boala, mai ales prin rugaciune poate omul sa se indrepte spre Dumnezeu ca sa-I ceara ajutorul si, prin buna asezare a sufletului, sa primeasca sprijin de sus si comoara darurilor duhovnicesti.

"Rugaciunea, scrie Avva Isaac Sirul, este ajutor in ascutisul bolilor". Dumnezeu raspunde intotdeauna rugaciunii si se face partas la suferinta celui ce-L cheama, arata acelasi Sfant Parinte. Stiind ce-i este duhovniceste de folos, El nu da intotdeauna vindecare bolii si alinare durerii; pentru ca uneori e buna intoarcerea sanatatii, alteori lungimea bolii da prilej de un si mai mare bine. Astfel, barbatii cei duhovnicesti luminati de har - ca Avva Serid, de pilda, ucenic al lui Avva Varsanufie - cer de la Dumnezeu in rugaciunile lor cand usurare sau tamaduire de boala, cand virtutile prin care s-o poata indura. Sfantul Ioan Gura de Aur spune in nenumarate randuri ca neimplinirea pe data a rugaciunilor noastre este un semn al purtarii de grija si al bunavointei lui Dumnezeu, Care ne da prilejul sa ne vadim in vremea asteptarii marimea virtutilor. Sfantul Parinte ne atrage luarea-aminte asupra textului din Evanghelia dupa Matei (15, 21-32), unde vedem ca Hristos adasta sa implineasca rugaciunea canaaneencei pentru fiica sa bolnava - ca si cea a Apostolilor, care mijloceau pentru ea - dar vindeca pe data, fara sa se lase rugat, multime de neputinciosi, aruncati la picioarele Sale.

Sfantul Ioan Gura de Aur da o talcuire minunata felului paradoxal in care a lucrat Hristos: "Ai vazut ca pe fiica canaaneencei a vindecat-o cu atata zabava, pe cand pe acestia indata? Nu pentru ca acestia erau mai buni decat canaaneeanca, ci pentru ca femeia aceea era mai credincioasa decat ei. Pe femeie o amana, zaboveste, ca sa scoata la lumina taria credintei ei".

In rugaciune omul se uneste cu Dumnezeu, se deschide harului pe care El neincetat il revarsa si primeste de la El tot ajutorul, toata taria si tot binele de care are nevoie. De aceea, bolnavul trebuie mai cu seama sa se roage. Atunci cand afla ca ucenicul sau Dositei este bolnav, Avva Dorotei de Gaza atat vrea sa stie, daca staruie in rugaciune.

La vremea bolii insa rugaciunea nu trebuie sa fie numai de cerere, ci si de multumire. Mai ales la aceasta indeamna cel mai adesea Parintii - indeosebi Avva Varsanufie, Avva Ioan de Gaza, Avva Isaac Sirul - intemeindu-se pe indemnul Apostolului Pavel: "Dati multumita pentru toate, caci aceasta este voia lui Dumnezeu, intru Hristos Iisus, pentru voi" (1 Tes. 5, 18), si pe cuvintele lui Hristos, Care a spus despre boala lui Lazar: "Aceasta boala nu este spre moarte, ci spre slava lui Dumnezeu, ca prin ea Fiul lui Dumnezeu sa se slaveasca" (In. 11,4).

Prin inaltarea gandului la Dumnezeu, omul se poate inalta deasupra suferintei sale, ajungand adeseori sa nici n-o mai simta, dupa cum spun Parintii. insa lucrul acesta este ceva cu totul exceptional. Soarta duhovniceasca obsteasca, chiar a celor mai multi sfinti, este asumarea suferintei in numele lui Dumnezeu.

Uneori insa durerea pe care o are de indurat omul este atat de mare, incat ii secatuiestc toate puterile. Atunci cand, zacand pe patul sau de boala, el nu mai poate ingenunchea la rugaciune, nu-i mai ramane decat sa-si indrepte gandul spre Dumnezeu si sa se incredinteze milei Sale intr-o rugaciune fara cuvinte, binestiind ca El este de fata, dupa cum ii spune Avva Dorotei ucenicului sau Dositei, vlaguit cu totul de boala.

Boala - Cale de sfintenie

Prin rabdarea ei cu multumire adusa lui Dumnezeu, boala poate fi una din cele din cele mai mari nevointe si o adevarata cale duhovniceasca. "Marea nevointa inseamna a rabda bolile si a aduce cantari de multumire lui Dumnezeu", spune Maica Sinclitichia. Parintii lauda rand pe rand aceste doua virtuti, aratand ca ele au puterea de a-l inalta pe bolnav pe cele mai inalte culmi ale vietii duhovnicesti si de a-i darui mantuirea.

Sfantul Ioan Casian si Sfantul Ioan Gura de Aur arata si unul si altul ca, potrivit pildei din Evanghelie, saracul Lazar s-a invrednicit de salasluirea in sanul lui Avraam doar prin aceasta singura virtute: rabdarea cu care si-a indurat saracia si boala. La randul sau, Sfantul Macarie Egipteanul spune ca cei ce indura suferinte din pricina bolilor trupesti, "daca le poarta cu rabdare pana la sfarsit, dobandesc aceleasi cununi ca si mucenicii si au aceeasi indraz-nire ca si ei". Acelasi lucru il spun Diadoh al Foticeei si Avva Pimen despre cei care primesc cu multumire supararile bolilor.

De aceea, Sfantul Grigorie de Nazianz ne indeamna sa-i cinstim si sa-i pretuim pe bolnavi, pentru ca unii , dintre ei prin astfel de incercari si necazuri au ajuns la sfintenie: "Sa cinstim boala insotita de sfintenie si sa-i slavim pe cei pe care suferintele i-au dus la biruinta, ca nu stim daca nu cumva printre ei nu se afla vreunul ca Iov."

Jean-Claude Larchet

Ingrijirea trupului si atitudinea in fata bolii

2012-01-11T13:12:00.000-08:00

Igiena este un domeniu unde factorii culturali si contextul uman joaca un rol important. Pe vechii calugari ai desertului, radicalismul ascezei ii incita sa urmeze exemplul stilului de viata al filosofilor pagani, care afisau cu placere o infatisare exterioara foarte neglijenta, care se traducea prin absenta aproape completa a ingrijirilor trupului. Dar mai tarziu, mai ales in comunitatile cenobitice, a fost acordata curateniei corporale ceva mai multa atentie, fara ca vreodata calugarii sa se fi modelat dupa obiceiurile cele mai rafinate ale lumii contemporane. Cat despre laici, chiar daca sunt crestini ferventi, ei ar trebui sa tina o masura dreapta in acest domeniu.

In ce priveste boala, traditia crestina ne invata ca este legata de decaderea naturii noastre, dar ca nu exista legatura obligatorie intre ea si pacatul individual. Este normala incercarea de a o preveni printr-o igiena de viata rezonabila, dar nicicand aceasta grija nu trebuie sa devina la crestin o preocupare care sa-i absoarba; de asemenea, nu trebuie sa-i impiedice in practicarea unei asceze dupa dreapta socoteala.

Atunci cand crestinul este atins de boala, este de asemenea firesc sa caute vindecarea, recurgand inainte de toate la rugaciune si la mijlocirea sfintilor (prin folosirea ulei ului de la icoanele lor, a mirului care izvoraste din moastele acestora sau a icoanelor facatoare de minuni).

Potrivit Sfantului Macarie Egipteanul, Dumnezeu a pus la dispozitie pentru vindecarea trupului leacuri le si ingrijirea doctorilor, ierburile pamantului si doctoriile doar pentru cei slabi si necredinciosi, cei care duc o viata solitara trebuind sa se increada doar in Dumnezeu cu credinta. Trebuie sa retinem, din aceasta atitudine extrema fata de medicina, ca niciodata crestinul nu trebuie sa se lase captivat de preocuparile pamantesti, nici chiar in vederea sanatatii trupului, si ca intraga sa atitudine trebuie sa se inspire din credinta in providenta parinteasca a lui Dumnezeu, spre deosebire de "pagani", la care grija pentru dieta si sanatate poate sa devina uneori un inlocuitor al religiei.

Sfantul V asile cel Mare, adoptand o pozitie moderata, ne ofera o invatatura care pastreaza, la randul ei, specificul atitudinii cresti ne in acest sens: Fiecare arta ne-a fost data de Dumnezeu ca ajutor pentru natura noastra slaba. Spre exemplu: agricultura ne-a fost data intrucat cele ce cresc de la sine din pamant nu sunt indeajuns pentru satisfacerea nevoilor noastre; apoi arta tesutului, fiindca purtarea imbracamintei este necesara si pentru buna-cuviinta si pentru apararea de influenta daunatoare a aerului; si arhitectura la fel si tot astfel si arta medicala (...). Asadar, nici nu trebuie sa fugim cu totul de aceasta arta, nici nu trebuie sa ne punem toata nadejdea in ea. Ci precum folosim agricultura, dar roadele le cerem de la Dumnezeu, si precum carma o incredintam conducatorului, dar pentru salvarea din mare ne rugam lui Dumnezeu, la fel si cand chemam pe medic, daca ar fi nevoie, sa nu parasim nadejdea in Dumnezeu. Dar mie mi se pare ca aceasta arta contribuie mult si la infranare. Caci eu vad ca ea suprima desfatarile, dispretuieste saturarea (peste masura) si inlatura ca nepriitoare varietatea bucatelor dietei si abundenta netrebuitoare a condimentelor si in general ea numeste sobrietatea ca maica a sanatatii. In sfarsit, daca nu-si recapata sanatatea in ciuda mijloacelor utilizate, crestinul trebuie sa-si aminteasca de faptul ca, dupa Sfintii Parinti, boala suportata cu rabdare si multumire aduce omului aceeasi cununa ca si martiriul.

Aceste conceptii antropologice au fost, in ansamblu, cele ale intregii crestinatati in timpul primului mileniu si mai tarziu. In Occidentul latin, influenta covarsitoare a doctrinei Fericitului Augustin a introdus, e adevarat, o apreciere mai pesimista a naturii si a posibilitatilor sale, ca de altfel si a sexualitatii. In general, spiritul roman (si cel germanic) era mai sensibil la aspectul moral si juridic al realitatilor crestine, decat la marile perspective teologice privind indumnezeirea si transfigurarea omului. Dar aici era vorba de diferente de accent mai degraba decat de divergente fundamentale, iar Parintii greci, mai mult sau mai putin cunoscuti, e adevarat, faceau de asemenea parte din patrimoniul Occidentului crestin.

Dar incepand cu scolastica tarzie, cu Renasterea si cu epoca Luminilor, in cultura occidentala s-a ivit o viziune foarte diferita asupra omului. Conditia prezenta a omului, a tmpului sau, a facultatilor sale, a fost tot mai mult considerata ca normala si normativa. Chiar atunci cand perspectivele eschatologice ale transfigurarii si slavirii omului nu erau negate, ele devenisera dificil de integrat intr-o viziune coerenta a lumii. Umanismul modern nu mai este un "umanism eschatologic", unde omul inviat si intrat in conditia slavita a Imparatiei care va sa vina aparea ca implinire a planului dumnezeiesc, ca si om cu adevarat desavarsit, in plenitudinea destinului sau.

De acum, omul este conceput, inainte de toate, ca un individ. De aceea societatile moderne oscileaza fara incetare intre un model totalitar, unde individul este obligat sa se conformeze ansamblului printr-o constrangere exterioara care violeaza demnitatea persoanei mai mult decat "drepturile" omului individual, si un model liberal, in care jocul liber al intereselor tndividuale si al propriei vointe risca intotdeauna sa instaureze legea junglei. In acelasi mod in care principiul personalist al coeziunii sociale este pierdut, cel al unitatii interioare a persoanei este ocultat. Individul apare disociat, hartuit intre idealuri abstracte si vise repede dezmintite de realitate, intre un apetit de putere si de consum care il alieneaza, si pulsiuni agresive pe care nu le stapaneste. Modernitatea risca in acest mod sa nu fie decat o tragica renastere a vechii lumi si a vechilor sai demoni, daca nu regaseste sensul noutatii crestine, conceptia personalista despre om si credinta in destinul dumnezeiesc al acestuia.

Arhimandrit Placide Deseille

Lista de E-uri aparuta în revista franceză Villejuif

2012-01-11T12:52:00.001-08:00

E-100	nepericulos	E-170	nepericulos	E-240	tulburari
E-101	nepericulos	E-174	nepericulos	E-241	tulburari
E-102	periculos	E-175	nepericulos	E-250	periculos
E-103	nepericulos	E-180	nepericulos	E-251	periculos
E-104	nepericulos	E-181	nepericulos	E-252	periculos
E-105	nepericulos	E-200	nepericulos	E260...E268	nepericulos
E-110	nepericulos	E-201	nepericulos	E-300	nepericulos
E-111	nepericulos	E-202	nepericulos	E301...E309	nepericulos
E-120	periculos	E-203	nepericulos	E-311	periculos
E-121	nepericulos	E-210	cancerigen	E-312	periculos
E-122	nepericulos	E-211	cancerigen	E-320	colesterol
E-123	foarte cancerigen	E-212	cancerigen	E-321	colesterol
E-124	periculos	E-213	cancerigen	E-322	nepericulos
E-125	nepericulos	E-214	cancerigen	E325...E327	nepericulos
E-126	nepericulos	E-215	cancerigen	E-330	cel mai cancerigen
E-127	nepericulos	E-216	cancerigen	E331...E337	nepericulos
E-130	nepericulos	E-217	cancerigen	E338...E341	modificari gastrice
E-131	cancerigen	E-220	distruge B12	E400...E404	nepericulos
E-132	nepericulos	E-221	modificari gastrice	E-406	nepericulos
E-140	nepericulos	E-222	modificari gastrice	E-407	modificari gastrice
E-141	nepericulos	E-223	modificari gastrice	E-408	nepericulos
E-142	cancerigen	E-224	modificari gastrice	E-410	nepericulos
E-150	nepericulos	E-226	modificari gastrice	E-411	nepericulos
E-151	nepericulos	E-230	periculos	E-413	nepericulos
E-152	nepericulos	E-232	periculos	E-414	nepericulos
E-153	modificari gastrice	E-233	periculos	E-420	nepericulos
E-160	nepericulos	E-236	nepericulos	E-421	nepericulos
E-161	nepericulos	E-237	nepericulos	E-422	nepericulos
E-162	nepericulos	E-238	nepericulos	E-440	nepericulos
E-163	nepericulos	E-239	cancerigen	E-450	modificari gastrice

Învăţătura Sfinţilor Părinţi despre boală

2012-01-10T07:32:00.000-08:00

I. Originea şi cauza suferinţei

“Calea mântuirii care duce la viaţa veşnică este strâmtă şi grea (Matei 7, 14). Aceasta este arătată atât prin exemplul sfânt al Domnului, cât şi prin sfânta Lui învăţătură. Domnul le-a spus dinainte ucenicilor Săi şi celor ce L-au urmat că în lume, adică în viaţa pământească, necazuri vor avea (cf. Ioan 16, 33; 15, 18; 16, 2-3). (...) De aici înţelegem limpede că tristeţea şi suferinţa sunt îngăduite de Dumnezeu în timpul vieţii pământeşti pentru adevăraţii Lui robi şi slujitori” (Episcopul Ignatie Brancianinov, Arena).

Dar, de ce se întâmplă acestea? De ce tristeţea şi suferinţa, împreună cu bolile care le însoţesc, sunt “îngăduite” pentru noi? Învăţătura Sfinţilor Părinţi ne arată cum trebuie înţeleasă suferinţa în contextul stării primului om creat şi apoi a căderii lui în păcat.

Dintru început nu a existat suferinţă, nici boală, nici moarte. Omul era “străin păcatului, necazurilor, grijilor şi nevoilor fireşti” (Sfântul Simeon Noul Teolog, Omilia 45).

Dacă Adam şi Eva nu ar fi păcătuit, “ar fi ajuns la cea mai desăvârşită slavă şi, schimbaţi fiind, s-ar fi apropiat de Dumnezeu (...), iar bucuria şi desfătarea de care ne-am fi umplut atunci, prin comuniunea dintre noi, ar fi fost cu adevărat de negrăit şi dincolo de cugetarea omenească (Sfântul Simeon Noul Teolog, Omilia 45). Şi dacă n-ar fi existat suferinţă, nu ar fi existat nici boală şi, prin urmare, n-ar mai fi fost nevoie de ştiinţă si medicină.

“Dar, atunci când omul a fost ademenit şi înşelat de către diavol (...) Dumnezeu s-a apropiat de om aşa cum se apropie un doctor de un bolnav” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia 7 La statui). Dumnezeu s-a pogorât în Eden, în răcoarea serii şi a strigat: Adame, unde eşti? (Fac. 3, 9). Prima Lui manifestare faţă de om după păcatul neascultării nu a venit ca din partea unui Judecător răzbunător, ci ca din aceea a unui Doctor înţelept, în căutarea pacientului Său, “fiindcă Dumnezeu, când află un păcătos, nu Se gândeşte cum îl poate face pe acesta să plătească, ci cum îl poate îndrepta, făcându-l mai bun” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia 7 La statui).

Omul, făptura, cedase ispitei de a fi ca şi Dumnezeu Creatorul – ceea ce este împotriva oricărei raţiuni sau posibilităţi. Acesta, primul păcat, a adus cu el nu “îndumnezeirea”, ci suferinţa, boala îndreptătoare: pentru ca omul să poată cunoaşte neîndoielnic şi pentru totdeauna că el nu este “ca Dumnezeu”.

De aceea, Doctorul ceresc “a predat trupul nesfârşitelor suferinţe şi boli, pentru ca omul să înveţe chiar din firea sa că nu mai trebuie să primească niciodată acest gând”, adică să fie ca Dumnezeu (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia 11 La statui). Dumnezeu a zis Evei: în dureri vei naşte copii (Fac. 3, 16). Iar lui Adam: blestemat va fi pământul pentru tine! Cu osteneală să te hrăneşti din el în toate zilele vieţii tale. (...) În sudoarea feţei tale îţi vei mânca pâinea ta, până te vei întoarce în pământul din care eşti luat (Fac. 3, 17-19).

“Păcatul naşte răul, iar răul naşte suferinţa – scrie profesorul Andrezev; chiar dacă Adam şi Eva ne-au adus această suferinţă, totuşi, pentru noi, este şi o binecuvântare, deoarece ne determină să ne dăm seama cât de vătămătoare este necredinţa în Dumnezeu, atât pentru sufletele cât şi pentru trupurile noastre” (Apologetica creştină ortodoxă).

II. Rostul bolii

Mântuitorul nostru împreună cu de-Dumnezeu-purtătorii Părinţi ne învaţă că singura noastră grijă din această viaţă trebuie să fie mântuirea sufletelor. Episcopul Ignatie scrie: “Viaţa pământească – această scurtă vreme – îi este dată omului, din mila Creatorului, pentru ca acesta să o folosească pentru mântuirea lui, adică să depăşească moartea şi să treacă la viaţă (Arena). Pentru aceasta, trebuie “ca pe toate din această lume să le privim ca pe nişte umbre trecătoare şi să nu ne lipim inima de nimic din ea (...) pentru că nu privim la cele văzute, ci la cele nevăzute; deoarece cele văzute sunt trecătoare, iar cele nevăzute sunt veşnice” (Sfântul ioan din Kronstadt, Sfaturi duhovniceşti). Pentru noi, creştinii ortodocşi, centrul vieţii nu este aici, ci dincolo, în lumea veşnică.

Atâta timp cât trăiesc, creştinii ortodocşi nu se îngrijesc gândindu-se la boala sau suferinţa care îi poate însoţi. Chiar atunci când ne cântăm unul altuia “La mulţi ani” de ziua onomastică şi la alte sărbători, o facem din pricină că Biserica, în înţelepciunea ei, ştie că noi într-adevăr avem nevoie de “mulţi ani” pentru a ne schimba şi a ne pocăi pentru păcatele noastre, deci nu pentru că viaţa are vreo valoare în sine. Dumnezeu nu Se interesează de cât de bătrâni suntem atunci când ajungem înaintea judecăţii Lui, ci dacă ne-am pocăit; pentru El nu contează dacă am murit de vreun atac de inimă sau cancer, ci dacă sufletul nostru este în stare de sănătate.

De aceea, “nu trebuie să ne înfricoşăm de nici o nenorocire omenească, ci doar de păcat; nici de sărăcie, nici de niscaiva neputinţe, nici de ocări, nici de răutăţile altora faţă de noi, nici de umilinţe, nici de moarte” (Sfântul Ioan Gură de Aur, La Statui), fiindcă aceste “nenorociri” sunt numai cuvinte şi acestea nu au nici o realitate pentru cei ce trăiesc pentru Împărătia Cerurilor. Singura “nenorocire” adevărată din această viaţă este a-L supăra pe Dumnezeu. Dacă vom avea în cuget această înţelegere fundamentală a scopului vieţii, atunci sensul duhovnicesc al neputinţelor trupeşti ni se poate descoperi şi nouă.

Este o lecţie încă neînvăţată de către neamul lui Adam care, în mândria lui, caută dintotdeauna să fie “zeii”: din pricină că fiecare păcat este o reînnoire a păcatului primilor oameni, o îndepărtare cu voie de Dumnezeu, îndreptată spre sine. Astfel ne punem pe noi în locul Lui Dumnezeu, slujindu-ne nouă înşine în loc de a sluji Creatorului. În acest fel, suferinţa bolii slujeşte astăzi aceluiaşi scop căruia i-a slujit şi la început: şi din această pricină ea nu este altceva decât un semn al milei şi dragostei Lui Dumnezeu. Celor ce sunt bolnavi, Sfinţii Părinţi le spun: “Dumnezeu nu te-a uitat; El are grijă de tine” (Sfinţii Varsanufie şi Ioan, Filocalia).

Sfântul Ambrozie de la Mănăstirea Optina a vorbit despre relaţia dintre suflet şi trup într-o scrisoare către o mamă al cărei copil era foarte bolnav: “Nu trebuie să uităm că într-o epocă sofisticată ca cea în care trăim, chiar şi copilaşii sunt vătămaţi duhovniceşte de ceea ce văd sau aud. Prin urmare, este nevoie de curăţire, iar aceasta se realizează numai prin suferinţă trupească... Trebuie să înţelegem că desfătarea raiului se dă numai celui ce acceptă suferinţa”.

Sfântul Nicodim Aghioritul a arătat că, deoarece omul este îndoit în fire, creat cu suflet şi trup, “există o interacţiune între suflet şi trup” (Sfaturi), fiecare dintre părţi acţionând una asupra celeilalte, comunicând între ele”. Sfântul ioan Gură de Aur scrie că “ atunci când sufletul este bolnav, de obicei nu simţim nici o durere (...), dar, dacă se întâmplă ca trupul să sufere doar puţintel, facem toate eforturile să ce eliberăm de boală şi de durerea ei”. De aceea, Dumnezeu pedepseşte trupul pentru păcatele sufletului, astfel ca prin pedepsirea trupului, sufletul să poată primi vreo vindecare. (...) Hristos a făcut acelaşi lucru cu slăbănogul atunci când a spus: Iată, te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai păcătuieşti, ca nu cumva să-ţi fie mai rău! Ce învăţăm de aici? Boala slăbănogului fusese pricinuită de păcatele lui” (Omilia 38 la Evanghelia Sfântului Ioan).

La Sfântul Serafim din Sarov a fost adusă odată o femeie. Era grav schilodită, neputând merge din cauză că genunchii ei stăteau ridicaţi până la piept. “Ea îi spuse Bătrânului că fusese născută în Biserica Ortodoxă, dar, după ce s-a măritat cu un protestant, abandonase ortodoxia şi, pentru necredincioşia ei, Dumnezeu o pedepsise dintr-o dată. (...) Ea nu-şi mai putea mişca nici mâinile, nici picioarele. Sfântul Serafim a întrebat-o pe femeia bolnavă dacă acum crede în Maica ei, Sfânta Biserică Ortodoxă. Primind un răspuns afirmativ, i-a spus să-şi facă cum se cuvine semnul Crucii. Spuse că nu poate ridica nici o mână; dar, în momentul în care Sfântul s-a rugat şi i-a uns mâinile şi pieptul cu untdelemn din candela de la icoană, boala a lăsat-o imediat”. Iată te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai păcătuieşti, ca nu cumva să-ţi fie ţie mai rău!

Această legătură dintre suflet şi trup, păcat şi boală se arată foarte limpede: durerea ne spune că s-a întâmplat ceva rău cu sufletul, că nu numai trupul este bolnav, ci şi sufletul. Vedem astfel cum sufletul poate transmite trupului bolile sale, stârnind mai apoi în om dorinţa de cunoaştere de sine şi dorinţa întoarcerii către Dumnezeu. În Vieţile Sfinţilor se pot vedea nenumărate astfel de cazuri. Bolile ne mai învaţă şi aceea că “adevăratul nostru sine, personalitatea noastră nu este trupul văzut, ci sufletul nevăzut, omul lăuntric (Sfântul Nicodim Aghioritul, Hristoitia).

Oare aceasta înseamnă că omul care se bucură de o sănătate continuă este duhovniceşte “în formă”? Nicidecum, deoarece suferinţa ia multe forme, fie în trup, fie în suflet sau în minte. Cât de mulţi sunt aceia care, deşi au o sănătate de fier, se tânguie că “viaţa nu merită trăită”?

Iată cum descrie Sfântul Ioan Gură de Aur acest fel de suferinţă: “Unii cred că a te bucura de sănătate este un motiv de plăcere. Dar, nu este aşa; fiindcă mulţi dintre cei care au o sănătate bună şi-ar dori să moară de mii de ori, nefind în stare să suporte jignirile ce li se aduc. (...) Căci, deşi trebuia să ajungem împăraţi şi să trăim împărăţeşte, ne aflăm copleşiţi de multe necazuri şi tulburări. (...) În mod inevitabil, clipele de restrişte ale împăraţilor sunt la fel de numeroase ca valurile unui ocean. Deci, dacă monarhia nu este în stare să-şi scape viaţa de durere, atunci ce altceva ar putea împlini acest lucru? Cu adevărat, nimic din această viaţă” (Omilia 18 La statui).

Adeseori protestanţii “revendică” sănătatea în “Numele Lui Hristos”. Ei privesc sănătatea ca pe ceva pe care creştinul este îndreptăţit să-l aibă. Aceasta este exact opusul învăţăturii ortodoxe, aşa cum o vedem şi în istoria dreptului Iov din Vechiul Testament. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că sfinţii Îi slujesc Lui Dumnezeu nu pentru că aşteaptă vreo răsplată, duhovnicească sau materială, ci pur şi simplu pentru că Îl iubesc: “căci sfinţii ştiu că cea mai mare răsplată dintre toate este să Îi poţi iubi şi sluji pe Dumnezeu”. Astfel, “Dumnezeu, vrând să arate că sfinţii nu L-au slujit pentru a primi răsplată, l-a lipsit pe Iov de toată bogăţia, lăsându-l pradă sărăciei şi îngăduind să cadă în boli grave”. Iar Iov, care nu trăia pentru vreo răsplată în această viaţă, a rămas în continuare credincios Lui Dumnezeu (Omilia 1 La statui).

Aşa cum oamenii sănătoşi nu sunt fără de păcat, tot aşa şi Dumnezeu îngăduie câteodată ca cei cu adevărat drepţi să sufere “ca o pildă pentru cei slabi” (Sfântul Vasile cel Mare, Regulile Mari). De aceea, aşa cum învaţă Sfântul Ioan Casian, “un om se învaţă şi se formează mult mai bine din pilda altuia” (Regulile).

Vedem aceasta şi în Scriptură în cazul lui Lazăr. “Deşi suferise de răni dureroase, nu a cârtit niciodată împotriva bogatului, nici nu i-a adresat rugăminţi...Ca urmare, el a găsit odihnă în sânul lui Avraam, ca unul care acceptase cu smerenie necazurile vieţii” (Sfântul Vasile cel Mare, Regulile mari).

Părinţii Bisericii ne învaţă de asemenea că boala este o cale de a imita suferinţa martirilor. Astfel, în vieţile multor sfinţi aflăm cum la sfârşitul vieţii s-au abătut asupra lor suferinţe cumplite, pentru ca astfel, prin suferinţa lor nevinovată, să poată trece printr-o mucenicie trupească. Un foarte bun exemplu în acest sens poate fi aflat la marele apărător al Ortodoxiei, Sfântul Marcu al Efesului: “A fost bolnav paisprezece zile, iar boala pe care a avut-o, după cum spunea chiar el, l-a muncit în acelaşi fel în care instrumentele de fier pentru tortură ale chinuitorilor îi munceau pe sfinţii mucenici, de parcă i-ar fi zdrobit coastele şi măruntaiele, şi ar fi fost încins cu acestea şi legat în aşa fel încât îi pricinuiau o durere de nesuportat; tot aşa s-a întâmplat că ceea ce oamenii nu au putut face cu sfântul trup al mucenicului, a fost plinit de boală, după negrăita judecată a Providenţei, pentru ca Mărturisitorul Adevărului, Mucenicul şi Biruitorul tuturor suferinţelor să se înfăţişeze înaintea lui Dumnezeu, după ce va fi trecut prin fiecare suferinţă, mulţumită căreia, până la ultima sa suflare, asemeni aurului lămurit în cuptor, el, în veşnicie, să poată primi o mai mare cinste şi răsplată de la Dreptul Judecător” (The Orthodox World, vol. 3, nr. 3).

Extras din: “Învăţătura Sfinţilor Părinţi despre boală. Rugăciuni pentru bolnavi”

Editura Cartea Ortodoxă, Editura Egumeniţa, 2003

Rugaţi-vă unii pentru alţii, ca să vă vindecaţi

2012-01-10T06:52:00.000-08:00

Imediat după ce Dumnezeu l-a făcut pe om din ţărâna pământului şi i-a suflat suflare de viaţă, sufletul şi trupul său posedau o sănătate deplină, pentru că erau pătrunse de energiile divine.

“Erau feriţi de boală (...) datorită darurilor primite la creaţie”, remarcă Sf. Vasile.

Sfântul Maxim Mărturisitorul notează la modul general: “O viaţă bine ordonată este cauza sănătăţii”, în schimb dezordinele spirituale se traduc inevitabil, în suflet şi trup, prin tulburări patologice.

Atunci când sufletul participă la pacea divina şi la ordinea harului, el comunică această pace şi ordine funcţiilor trupului, putându-se realiza chiar şi la vârste înaintate o uimitoare vigoare şi o tinereţe surprinzătoare.

E firesc deci că trebuie să preferăm sănătatea, dar cu condiţia ca să fie trăită în Dumnezeu şi pentru Dumnezeu. Întoarcerea la sănătatea fizică are sens, după învăţătura Sfinţilor Părinţi, în raport cu scopurile ultime ale omului şi cu mântuirea întregii sale fiinţe, care nu este cu putinţă decât prin biruinţa asupra păcatului. Dacă omul rămâne bolnav sufleteşte, sănătatea trupului nu-i slujeşte la nimic, căci el rămâne “trup” (cf. In. 6, 63 ) şi nu-şi foloseşte organele spre a-L slăvi pe Dumnezeu, luând la sfârşitul vieţii pământeşti destinaţia gheenei.

Sănătatea dată de Dumnezeu şi de medicină nu este aceeaşi. Dumnezeu vindecă atât sufletul cât şi trupul, iar medicina - cel mult trupul, precar și pentru o scurtă durată. Deci sănătatea trupească este provizorie, iar în sănătatea sufletească se cuprinde începutul vieţii veşnice. Este importantă sănătatea sufletească şi, cu atât mai însemnată, cu cât sufletul e superior trupului (Sf. Ioan Gură de Aur).

Deci sănătatea este un dar preţios de la Dumnezeu. Bogăţia fără sănătate este pentru om aproape totuna cu ceea ce reprezintă drumul pentru un om fără picioare. În zilele noastre, rareori se întâmplă ca în trupul sănătos să vieţuiască un suflet sănătos, ci în cea mai mare parte, şi aproape întotdeauna, sufletul sănătos vieţuieşte în trupul neputincios, iar sănătatea trupului îi deschide omului uşa spre multe capricii şi păcate, iar neputinţa trupului o închide (Sf. Tihon de Zadonsk).

Vindecarea omului poate fi prezentată în următoarele etape:

• vindecarea clinică, pusă în evidenţă prin dispariţia simptomelor de boală;

• vindecarea paraclinică, concretizată prin revenirea analizelor la parametrii normali;

• vindecarea bacteriologică, constatată în urma dispariţiei agresorilor biologici;

• vindecarea imunologică, pusă în evidenţă de apariţia anticorpilor specifici de individ;

• vindecarea sufletească finalizată odată cu îndeplinirea canonului dat de duhovnic şi împărtăşirea cu vrednicie cu Trupul şi Sângele Domnului nostru Iisus Hristos.

Medicina actuală trebuie să-l ajute pe bolnav să-şi asume bolile şi să-l facă să creadă că starea sa şi destinul său se află cu totul în mâinile lui Dumnezeu şi că tehnicile medicale, foarte mult avansate, nu rămân decât mijloace prin care poate lucra dumnezeirea, pentru că Domnul a dat inteligenţa şi ştiinţa oamenilor.

Este important să reţinem că Dumnezeu, fără a fi vreodată cauza bolilor şi suferinţelor, poate totuşi să le autorizeze şi să le folosească în vederea progresului spiritual al omului şi pentru zidirea duhovnicească a celor din jurul lui. Cel afectat primeşte în acelaşi timp puterea de a folosi necazurile care vin asupra sa spre binele său duhovnicesc. Mântuitorul ne învaţă, de asemenea, că în reuşita vindecării semenilor noştri, aflaţi în suferinţă, trebuie să ne implicăm cu toţii, pentru că nenorocirile sunt legate atât de păcatele celor loviţi de ele, cât şi de păcatele omenirii întregi. De aceea El îi cheamă pe toţi la pocăinţă. “Fiecare dintre noi este vinovat în faţa tuturor pentru toţi şi pentru toate” (Dostoievski).

“Acesta neputinţele noastre a luat şi bolile noastre le-a purtat”. (Mt. 8, 16 - 17; Ic.53, 5) În acest sens, Sfinţii Părinţi şi întreaga tradiţie a Bisericii au grijă să-L prezinte atât ca “Doctor al trupurilor”, cât şi ca “Doctor al sufletelor”.

Chemându-i pe cei doisprezece ucenici ai Săi, Hristos le transmite puterea Sa de tămăduire: El face din ei doctori după asemănarea Sa, dându-le puterea de a porunci duhurilor necurate şi de a le izgoni (Mc. 6, 7; Lc. 9, 1), precum şi de a tămădui toată boala şi toată neputinţa (Mt. 10, 1 și 8; Lc. 9, 2). Această putere tămăduitoare a fost transmisă apoi ierarhiei bisericeşti şi se menţine în continuare până la sfârşitul vieţii pământeşti.

Hristos rămâne totuşi “singurul Doctor” căci, prin apostoli şi sfinţi, El este întotdeauna Cel care vindecă. Pentru a-i acorda omului vindecarea pe care acesta o cere, Dumnezeu nu-i cere decât un lucru să se roage Lui cu credinţă: “Toate câte veţi cere, rugându-vă cu credinţă, veţi primi” (Mt. 21, 22).

Să ne obişnuim să ne rugăm Sfinţilor nu numai ca unor rugători şi mijlocitori, ci şi, în acelaşi timp, ca unii care au ei înşişi puterea de a vindeca, fiind îndumnezeiţi prin har şi făcuţi părtaşi ai Vieţii şi Puterii dumnezeieşti. Să ne rugăm mai ales Născătoarei de Dumnezeu, cea dintâi dintre persoanele umane care a fost deplin îndumnezeită şi preamărită, “mângâierea celor necajiţi şi vindecarea celor bolnavi, nădejdea celor fără de nădejde, ajutorarea celor fără de ajutor, izvor nesecat şi nesfârşit de tămăduire, care face minuni şi izvorăşte tămăduiri”.

Foarte important este că, oricând se recurge la medici şi la medicamente, să nu se uite niciodată că Dumnezeu este întotdeauna Cel care vindecă prin ele. Medicina şi leacurile ei nu sunt decât mijloace ale Providenţei divine care face să strălucească peste toţi soarele slavei Sale (Mt. 5, 45). În vindecare, ca şi în boală, omul nu trebuie să piardă din vedere scopul său ultim, care este mântuirea totală şi definitivă a fiinţei sale întregi, în Iisus Hristos.

Pocăinţa şi mărturisirea noastră sinceră trebuie să facă începutul vindecării noastre. Ca să ajungem la însănătoşirea trupească, este necesar ca mai întâi minunea să se întâmple înlăuntrul nostru. Adică, mai întâi trebuie să ne lepădăm de omul cel vechi şi să ne îmbrăcăm cu cel nou. Hristos se află întotdeauna aproape de noi, lângă noi, gata să ne ajute; este suficient să-L chemăm. De aceea Domnul ne avertizează: “În lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi! Eu am biruit lumea “.

Protosinghel Sofian ARDELEAN

Teologia bolii

2012-01-09T08:50:00.000-08:00

Săvârşind păcatul originar, Adam, prin libera sa alegere a părăsit calea pe care-l aşezase Dumnezeu la crearea lui. Din această despărţire i-au venit omului toate relele, căci s-a lipsit astfel de bunurile dumnezeieşti de care se împărtăşea şi care prin fire le avea în mod desăvârşit. Căci îi spune Dumnezeu lui Adam: „În sudoarea feței tale îţi vei mânca pâinea ta, până te vei întoarce în pământul din care eşti luat; căci pământ eşti şi în pământ te vei întoarce”.

Suferinţa este experienţa strictă a fiinţei umane de pe pământ. Odată cu căderea omului în păcat suferinţa şi-a pus amprenta puternică asupra acestuia. Pierderea harului divin a slăbit mintea omului, întreaga fire a omului s-a imbolnăvit, boală transmisă şi urmaşilor lui. Omul nu a fost creat de Dumnezeu pentru suferinţă.
Păcatul a adus suferinţa în lume. Dumnezeu este întotdeauna sensibil la suferinţa omului. Sfânta Scriptură ne învaţă că Dumnezeu a dat o importanţă deosebită suferinţei. El nu elimină suferinţadin lume, aşa cum nu elimină nici existenţa păcatului de pe pământ. Dar aşa cum I-a dat omului o uşă deschisă pentru a fi răscumpărat de păcat, aşa Dumnezeu I-a dat omului să învingă suferinţa.

Poporul Israel, aflat în robia egipteană a avut parte de numeroase suferinţe și nenorociri. Sfânta Scriptură ne spune: „ Dumnezeu a cercetat pe copiii lui Israel, că le-a văzut suferinţa”. Suferinţa nu poate fi despărţită de păcat şi invers. Oriunde este suferinţă este şi păcat, şi invers. De aceea Dumnezeu a luat în responsabilitatea Sa ambele probleme ca un tot unitar: păcatul şi suferinţa.

Procesul de răscumpărare al omenirii din aceste două aspecte este unul singur: dacă păcatul a produs suferinţa, atunci păcatul va fi învins prin suferinţă. De aceea Dumnezeu a trimis pe Fiul Său Iisus Hristos în lume, ca prin suferinţă să aducă oamenilor izbăvirea de păcat.

Cunoaştem bine exemplul lui Iov, un personaj rămas celebru până astăzi prin suferinţele pe care le-a îndurat. Istoria vieţii lui Iov, prezentată în Vechiul Testament, este un adevărat manual de suferinţă. Iov este pus la multe încerercări, din om bogat, în scurt timp pierde totul, se îmbolnăveşte de lepră, şi este nevoit să părăsească cetatea în care locuia. În acele momente grele de suferinţă soţia sa îl îndeamnă să-L blesteme pe Dumnezeu şi să moară, dar el refuză, rostind cuvintele: „ Gol am ieşit din pântecele mamei mele, şi gol mă voi întoarce în pământ.

Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului Binecuvântat”.

Iov prin exemplul lui ne dă speranţă şi nouă celor de azi că Dumnezeu tot timpul este cu noi, prin purtarea Sa de grijă faţă de creaţia întreagă. Cât de des sufletele aflate în suferinţă cer de la Domnul încetarea acestor suferinţe… dar este de folos, oare, să cerem asta?

La rădăcina suferinţelor nu se află oare păcatul? Şi dacă el ar fi fost înlăturat printr-o pocăinţă sinceră, ar fi fost înlăturată şi suferinţa. Atunci când a fost adus la Domnul paraliticul, El i-a iertat mai întâi de toate păcatele, şi abia după aceea, ca urmare a cererii, i-a dăruit şi vindecarea (Mt. 9, 2-8). În alte cazuri, suferinţele sunt trimise nu pentru păcat, ci pentru a păzi de păcat sau pentru a-l îndrepta pe creştin de la viaţa uşoară şi împrăştiată la viaţa adunată şi în Dumnezeu. În asemenea cazuri se trimite o boală îndelungată, exil, închisoare şi aşa mai departe. Lucrul acesta schimbă cu desăvârşire viaţa omului, îi dă putinţă de a medita la ea, a o preţui.

Pe cei luaţi prin surprindere, nepregătiţi şi dezarmați, ispitele îi buimăcesc, şi adesea îi doboară. A-ţi duce Crucea, a suporta cu răbdare suferinţele, înseamnă a te lepăda de tine. Lepădarea de tine este întemeiată pe credinţa în Hristos, cel care S-a răstignit pentru mântuirea noastră, şi ne-a scos din robia morţii.

Cel ce vrea să-L urmeze pe Hristos pentru a deveni fiu a lui Dumnezeu, născându-se din duh, mai întâi de toate trebuie să suporte cu bunăvoie şi răbdare toate relele ce-l încearcă, ca de pildă bolile trupeşti, înfruntările şi umilirile ce-i vin de la oameni, calomniile nevăzuţilor vrăjmaşi. Providenţa divină îngăduie asemenea încercări, provocate de diverse nenorociri, să atingă sufletele, pentru ca să se vădească cele ce-L iubesc sincer pe Dumnezeu.

“Fără necazuri nu este mântuire”, zicea Cuviosul Serafim din Sarov. Iar Cuviosul Simeon Noul Teolog învăţa: “Haina pătată de murdărie şi spurcată pe de-a-ntregul de o oarecare necurăţie nu poate fi curăţată dacă nu e spălată în apă şi frecată îndelung: şi veşmântul sufletului, spurcat de noroiul şi de puroiul patimilor păcătoase, nu poate fi spălat decât cu multe lacrimi”.

Sfinţii Părinţi ne dau chiar sfatul să vărsăm lacrimi în vremea necazurilor. Nu lacrimi de vaiete şi deznădejde care nu fac decât să sfâşie pieptul şi să facă necazul lipsit de bucurie, ci lacrimi amestecate cu o înălţătoare rugăciune către Dumnezeu. Astfel de lacrimi, într-adevăr, e cu putinţă sau mai bine zis, trebuie să i le dorim celui necăjit când îi dăm sfatul. Ele uşurează foarte

mult necazul; asemenea ploii binefăcătoare, varsă din cer peste inima uscată de mâhnire, bucurie şi pace.

Cugetări despre om şi durere

2012-01-09T08:44:00.000-08:00

Omul nu este doar o fiinţă finită, cum vrea să afirme gândirea contemporană, ci şi o fiinţă infinită; el este infinitul sub o formă finită, sinteza finitului şi a infinitului. Insatisfacţia omului în faţa finitului, aspiraţia sa către infinit sunt manifestări ale divinului în om, sunt mărturia omului în ceea ce priveşte existenţa lui Dumnezeu şi nu doar a lumii.

(N. A. Berdiaev)

***

În viziunea filocalică, omul constituie prin sufletul şi trupul său inelul de legătura între lume şi Dumnezeu. Menirea lui a fost aceea de a se înălţa cu lumea spre Dumnezeu, ca să participe la eternitatea Creatorului, ca să nu moară.

(Pr. Dumitru Popescu)

***

Omul: o corabie mică, dar acolo se află lei şi balauri, creaturi otrăvitoare şi răutate, cărări bolnave şi prăpăstii fără fund. Dar sunt, de asemenea, şi Dumnezeu şi îngerii, viaţa şi Împărăţia, lumina şi Apostolii, cetăţile cereşti şi comorile de har: acolo sunt toate.

***

Chipul slavei Tale sunt, deşi port urmele păcatului.

(Sfântul Grigorie de Nyssa)

***

Omul din afară nu este decât o oglindă a celui din lăuntru.

(Sfântul Macarie)

Omul şi boala

2012-01-09T08:39:00.000-08:00

Omul, fiinţă personală creată după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, este fiinţa cea mai raţională dintre creaturi, înzestrată cu trup şi suflet, raţiune, sentiment şi voinţă, este intermediară între Pământ şi Cer.

Teologic vorbind, omul a fost creat spre comuniune atât cu fiinţele personale apropiate lui, cât şi cu Dumnezeu, care l-a creat şi i-a dat puterea de a tinde spre El, spre a se desăvârşi.

Omul are gânduri, sentimente, aptitudini, calităţi şi defecte, virtuţi şi păcate cunoscute, şi are, totodată, un chip necunoscut, gânduri nespuse, sentimente nemanifestate sau refulate, dorinţe nemărturisite nimănui niciodată.

Corpul omului este considerat fiinţa în materialitatea sa, în timp ce sufletul este fiinţa considerată în spiritualitatea sa. Rezultă, că corpul uman este purtătorul unui proiect de viaţă. El este purtătorul unei dorinţe de viaţă, efort la autonomie şi participare.

Dorinţa se defineşte ca pornirea lăuntrică a unei persoane de a face sau a avea ceva.

Din aceste considerente despre om, decurg credinţele sale fundamentale:

- omul este un „tot unic”, diferit de ceilalţi;

- el este dinamic şi se află în continuă evoluţie;

- omul este fiinţa raţională, el putând fi în contact cu el însuşi, cu ceilalţi, şi cu absolutul;

- omul trăieşte într-un mediu cu care interacţionează, dar pe care poate să-l stăpânească;

- el tinde spre armonia fiinţei sale prin realizarea unui echilibru bio-psiho-social.

Totuşi, omul este vremelnic, şi de multe ori viaţa îl provoacă la încercări, necazuri, suferinţe, care de multe ori au un rol curăţitor, purificator. Ele sunt o probă morală, de mai scurtă sau mai lungă durată, de mai uşoară sau mai grea intensitate, pe care omul trebuie să o treacă, pentru a dobândi mântuirea sau cununa nemuririi.

Boala, în general, fie ea a psihicului, a stomacului, a oaselor sau a ochilor, are şi o componentă duhovnicească, fiindcă toate bolile omenirii sunt urmarea căderii strămoşilor Adam şi Eva. Când spunem că o boală sau alta are cauze naturale, asta înseamnă că în simptomele ei psihopatologice sau somatice se reflectă mai evident şi mai direct trăsăturile firii căzute.

Despre sanatate ca realitate teologica si responsabilitate ecologica

2012-01-09T04:30:00.000-08:00

Laic vorbind, sanatatea are doua componente: fiziologic este starea de bine fiziologic, în sensul ca omul nu resimte o durere (temporara sau constanta), o lipsa, o deficienta, iar spiritual este starea de pace, multumire, împlinire în care activitatea intelectuala, mentala si afectiva sunt în armonie.

Când ne referim la „sanatate” în raport cu Dumnezeu, lucrurile se schimba prin complexitate: „sanatatea”, în sens teologic, înseamna „mântuire” (gr. soteria), respective starea de armonie între om si exterior, reprezentata prin natura creata si Dumnezeu.

Sanatatea teologica nu are de a face cu sanatatea fiziologica. Ele sunt legate prin sanatatea spirituala. De pilda, un om cu o deficienta fiziologica, daca este sanatos spiritual ajunge sa dobândeasca sanatatea teologica, adica mântuirea, în functie de modul cum abordeaza suferinta.
De aici se deduce si paradoxul potrivit caruia, prin suferinta biologica omul se apropie de Dumnezeu, adica de izvorul sanatatii ori, prin sanatate fiziologica omul (nesanatos spiritual) se îndeparteaza de Dumnezeu.

Fara a ispiti ratiunile dupa care Dumnezeu lucreaza cu omul, putem învata ca El nu aduce boala pentru a-i apropia pe oameni de Sine, ci o îngaduie, lasându-i pe ei sa-i interpreteze mesajul. Sunt oameni care poarta fara apasare boli, asumându-le ca mijloace pedagogice calauzitoare spre Hristos. Prin aceasta se vede ca pe cel mai de jos nivel se afla boala fiziologica. Pe aceasta Hristos a vindecat-o numai dupa ce facea o ierarhizare clara, aratând ca primul pas sta în întelegerea bolii, care are la baza o boala spirituala, apoi savârsea minunea în sine. El a fost si ramâne vindecatorul prin excelenta, care arata ca puterea dumnezeiasca se afla deasupra suferintei, ca doreste vindecarea tuturor, prin iertarea pacatelor si eliminarea durerii.

În cuvintele de început ale Bibliei se spune ca Adam a fost facut sanatos, bucurându-se în Eden de natura armonioasa si sanatatea trupeasca (presupusa de armonia cu Creatorul). Se spune chiar ca munca era o îndeletnicire placuta, care-l ajuta sa fie o persoana activa si sasi întretina puterile fizice. Notiunea de durere apare dupa pacat, când munca devine povara, nasterea de copii suferinta, pamântul izvodeste spini si palamida, iar suferinta capata dimensiune cosmica prin fratricidul lui Cain, care produce cea mai mare durere: victimei, parintilor, Creatorului, naturii (sângele „striga din pamânt”, adica se solidarizeaza cu natura). Este primul indiciu fara echivoc ca boala are o legatura strânsa cu pacatul, cu abuzul, dar si cu „gradina”. Prin pacat omul a pierdut legatura cu sursa sanatatii spirituale care era Dumnezeu si cu sursa sanatatii fiziologice, care era natura prietenoasa, casa (ecosul) în care Dumnezeu l-a asezat pe Adam. Iisus Hristos confirma acest lucru când iarta mai ântâi pacatele „slabanogului” adica elimina cauza bolii fizice. Vindecarea trupeasca apare natural si are pentru El valoare simbolica si temporara.

În fata crizei generalizate de astazi omul a început sa constientizeze si sa caute cele doua surse: pe Dumnezeu unii îl descopera în viata de autentica pocainta în Biserica, altii ratacesc prin „spiritualitati” straine. Natura încearca sa o regaseasca în ceea ce consuma.

Este frecventa imaginea celor care citesc în hipermarketuri etichetele produselor ambulate sa vada „câte E-uri au”, sau cât sunt de „sanatoase”. Altfel spus, natura care le produce este „bolnava” (termenul trebuie citit la propriu, nu este o metafora). Boala îi este indusa mediului ambiental prin interventiile omului cu scopul modificariolor genetice, cresterii productivitatii, crearii unui aspect cât mai placut si artactiv, de dragul de a „se vinde” cât mai mult, asigurarii unui confort cât mai placut prin risipa. În favoarea nesatiului omului se sacrifica natura, prin modificari iremediabile. Într-un ziar strain în urma cu vreo zece ani se punea problema daca România va ramâne o „insula a agriculturii naturale” sau va suferi invazia produselor si culturilor modificate genetic cu scopul de a mari câstigurile producatorilor si distribuitorilor. Mai este înca timp sa n eîntrebam de ce francezii prefera în România merele mai mici si gustoase, ignorând adesea cu viermisorul din interior (semn ca daca traieste o vietate în ele sunt sanatoase), de ce carnea are un gust inconfundabil în aceasta tara, de ce englezii au declarat în repetate rânduri ca nu exista în lume rosii care sa aiba gustul celor din România, la vremea potrivita culegerii(iulie/august). Raspunsul este simplu: apa, aerul si solul au o anumita calitate. Aerul oxigenat depinde de padurile de conifere, apa potabila depinde de responsabilitatea comunitatilor de crestini (numim crestini pe satenii care arunca – sau nu – gunoaiele menajere pe firul apei care strabate satul dar si pe cei care lucreaza în combinate chimice care deverseaza – sau nu – seseuri în marile râuri din apropiere), iar solul depinde de interventia omului cu scopul de a-l pastra în stare naturala, fara exces de compusi chimici.

Am putea conclude ca omul de azi trebuie sa reconsidere doi termeni: curatia si curatenia, primul referitor la suflet, al doilea referitor la mediu. Prin pacatuire, omul nu poate sa-i faca rau lui Dumnezeu, ci „izbeste cu piciorul în tepusa”, adica îsi face un rau propriu: pierde „gradina” în care are armonia, sufera boala si se înstraineaza de cel de lânga el. Imaginea Paradisului din Apocalipsa, vazuta de Sf. Ioan Evanghelistul, este a unei gradini care are în centru Pomul Vietii, din care cei mântuiti (a se citi „sanatosi”) vor gusta, adica se vor rearmoniza cu natura (a se citi „casa”). Daca „sanatate” înseamna „mântuire”, se prea poate ca urarea stramoseasca „Sa fii sanatos!”, „Sa ai sanatate!” sau simplu „Sanatate!” (care se adreseaza în egala masura celui sanatos fizic, celui bolnav fizic si celui cu dizabilitati), în spiritualitatea poporului român sa nu însemne „Sa te simti bine!” sau „Sa ai tinerete vesnica!”, ci „Sa te mântuiesti!”

Pr. Dan Sandu

Vindecări şi vindecători sau cum deosebim sfinţenia de şarlatanie

2012-01-09T04:10:00.000-08:00

“In confuzia generală a lumii de azi, când valorile sunt răsturnate sau se pierd în fel şi fel de sincretisme filosofic-spiritiste, unele apariţii editoriale pot trece aproape neobservate de lumea oficială a culturii şi spiritualităţii româneşti.

Fără să aibă binecuvântarea Bisericii „Dumnezeului celui viu, stâlp şi temelie a adevărului” (I Timotei 3, 15) şi deci acreditarea cea mai autorizată în faţa publicului cititor, cartea Icoane făcătoare de minuni şi vindecători din România, apărută la Total Press în 1997 este o veritabilă capcană pentru creştinul ortodox care mai caută uneori „semne şi minuni” pentru întărirea sa în credinţă.
Iniţial, la vederea copertei, am crezut că respectiva carte este o colecţie nevinovată de mărturii referitoare la intervenţiile minunate ale lui Dumnezeu. Insă, deschizând-o, am avut o mare surpriză; nu era nici pe departe ceea ce părea la prima vedere.

1. Exemplificare

Precum ştim, diavolul, în setea lui neostoită de a amăgi toţi oamenii, îşi întinde mereu răutăţile sub masca binelui, încercând prin această stratagemă să-i abată de la calea Adevărului şi a Vieţii pe căile multe ale minciunii şi ale pierzării. Exact aşa se petrec lucrurile şi cu lucrarea amintită. Cu o copertă atrăgătoare, în care 16 frumoase iconiţe ortodoxe fură (precum Evei în rai) ochiul omului neatent la ceea ce e dincolo de aparenţe, cartea pare unicul ghid (de până atunci) al bisericilor şi mănăstirilor „mai făcătoare de minuni” din ţară. In realitate însă, ea cuprinde „Ghidul moaştelor, icoanelor,vindecătorilor şi ocultiştilor din România“ (vezi p. 1). Ne-am întrebat, fireşte, ca orice creştin ortodox:

„ce însoţire are dreptatea cu fărădelegea? Sau ce împărtăşire are lumina cu întunericul? Şi ce învoire este între Hristos şi Veliar sau ce parte are un credincios cu un necredincios? Sau ce înţelegere este între templul lui Dumnezeu şi idoli?” (II Corinteni 6, 14-16).

Deşi nu este prima publicaţie în care diavolul încearcă răstălmăcirea unor învăţături şi practici dumnezeieşti din Biserică, ne miră totuşi insolenţa cu care autorii (care în prefaţă vorbesc la plural, iar în final, semnează sub un singur nume – lucru prin care îşi arată iresponsabilitatea autorială) se erijează în autorităţi spirituale care validează şi promovează minuni şi „făcători de minuni”, autorităţi considerate de ei mai presus de Biserica însăşi, întrucât sunt incluşi printre „vindecători”, alături de alţi „paranormali” (insuflaţi nu de Duhul lui Dumnezeu) şi câţiva Părinţi duhovniceşti ai Ortodoxiei româneşti contemporane, ne simţim obligaţi să combatem aceste grave ofense aduse Bisericii şi credinţei noastre ortodoxe. Pornind de la câteva exemple flagrante de viclenie folosită de autori în carte, vom aborda mai pe larg tema vindecărilor şi vindecătorilor zilelor noastre, potrivit învăţăturii ortodoxe.

1. De la bun început semnalăm prezenţa unei intenţii necurate încă din titlul lucrării (Icoane făcătoare de minuni şi vindecători din România): punerea laolaltă a minunilor săvârşite în Biserică şi a celor săvârşite în afara Bisericii. Adică, se sugerează ideea că minunile ar avea aceeaşi provenienţă: „Miracolele le face Cerul” (vezi la p. 6), certificând valabilitatea minunilor mincinoase prin amestecarea lor cu cele dumnezeieşti. Bineînţeles, nu toate minunile petrecute în Biserică şi date ca exemplu de autori în carte sunt propriu-zis minuni. Unele sunt fenomene fireşti petrecute cu oameni care au avut impresia unei intervenţii supranaturale speciale în viaţa lor. Altele sunt de-a dreptul intervenţii diavoleşti (când cei care le săvârşesc sau le primesc folosesc nişte practici neortodoxe).

In concluzie, miracolele nu le face acelaşi autor, nu sunt manifestări ale aceluiaşi duh.Lucrul este limpede sesizabil, căci minunile pe care le face Duhul Sfânt în Biserică nu sunt produsul automat al vreunei vrednicii şi metode omeneşti, ci sunt intervenţii în dar ale lui Dumnezeu; ele solicită din partea omului (şi îl conduc pe acesta la) dreaptă credinţă, smerenie şi iubire creştină. Pe când falsele minuni sunt expresii ale ereziei, mândriei şi egoismului pe care le şi întreţin. Intenţia necurată a autorilor pune în comun sfintele moaşte, icoanele şi rânduielile bisericeşti, pe de o parte, şi vindecătorii, ocultiştii şi metodele lor spiritiste, pe de altă parte, efectuarea de minuni sensibile la nivel fizic, ca şi cum s-ar zice că minunile vin de la acelaşi Dumnezeu.

2. Apoi, în prefaţa Oamenii şi energiile subtile, „redacţia”, sub aceeaşi inspiraţie ocultă, elogiază apariţia şi la noi în ţară a „terapiilor complementare”, apariţie care reprezintă „o probă că omenirea a intrat într-o nouă eră” (New Age, nu?) (p. 5).

Bolile pe care le au oamenii în acest timp modern nu ar mai fi cauzate de păcatele lor şi ale înaintaşilor (cum învaţă Biserica), şi vedem cu ochiul liber că păcatul s-a înmulţit peste măsură, ci ar fi doar nişte dezechilibre ale „energiilor care ne alcătuiesc, [iar] reechilibrarea energiilor o pot face cei înzestraţi cu har vindecător”. „Miracolele le face Cerul”. (p. 6). Sfintele moaşte, icoanele şi vindecătorii paranormali n-ar mai fi atunci decât„canale prin care comunicăm cu Cerul, canale prin care ne adaptăm legilor Universului“. (p. 6) Valoarea infinită şi libertatea persoanei umane sunt strivite aşadar (în concepţia confuz-panteistă a autorilor cărţii) de legile şi energiile impersonale ale universului idolatrizat.

3. Autorii recunosc că, deşi unii paranormali afirmă că „nu-şi transformă în afacere harul dăruit de Divinitate” (p. 114) tratând gratis pacienţii, alţii tratând „indiferent de plată” (p. 144), iar alţii afirmând că „pentru şomeri, handicapaţi, pensionari, studenţi şi elevi practică o reducere de 20% din costul tratamentelor” (p. 142), există totuşi şi vindecători „neaveniţi şi impostori”, „avizi de bani (şi) avizi să-i stăpânească pe alţii”, cărora însă „Cerul le ia până la urmă harul”. (p. 5) Din cauză că aceştia nu pot fi reperaţi uşor (de ei), autorii avertizează cititorii că „nu ne asumăm răspunderea în ceea ce priveşte reuşita tratamentului (şi) ne declinăm orice responsabilitate faţă de preţurile practicate” (p. 6) de cei popularizaţi în carte. Cu alte cuvinte, autorii îi popularizează pe aceşti vindecători (făcându-i credibili în faţa lumii), dar se disculpă din start de o eventuală acuză că ar fi în complicitate cu ei şi că ar induce lumea în eroare prin propaganda lor. Totuşi sunt mii de oameni care mărturisesc faptul că unii dintre aceşti vindecători i-au înşelat, şi nu doar în privinţa încrederii, ci chiar şi pretinzându-le o mulţime de bani. Falşii vindecători spun că tratamentul lor nu poate avea efect decât după cel puţin 10 şedinţe efectuate la ei. Vă daţi seama ce înseamnă, de exemplu, 10 x 200.000 de lei (minimum)! Şi asta de la un singur client…

4. Sunt enumerate câteva din cele mai cunoscute biserici şi mănăstiri ortodoxe, în care s-ar face minuni mai multe decât în celelalte, într-un mod care nu face deloc cinste Bisericii înseşi. Perspectiva din care sunt privite Sfintele moaşte, icoanele şi rânduielile Bisericii este una strict antropocentrică şi juridică, ca şi cum Dumnezeu nu ar mai avea loc în ele, ca şi cum Dumnezeu nu ar lucra totdeauna şi pretutindeni cu aceeaşi putere, în deplină libertate, ci ar fi constrâns să răspundă automat cu minuni când omul respectă un anumit ritual ocult şi fixist (neortodox, prin definiţie). Astfel, în prezentarea unor biserici sunt afirmate uneleinovaţii liturgice (străine de Ortodoxie şi care îşi au mai degrabă originea în magie şi vrăjitorie)precum: „slujbe de dezlegare a cununiilor, exorcizări speciale, ritualuri pentru întoarcerea lucrurilor furate, deschiderea Sfintei Evanghelii, folosirea de talismane de binefacere” s.a.

5. Unora dintre preoţii Bisericii, prin linguşire, li se acordă faima de „om cu mare har, sfătuitor excepţional, specialist în demonologie, duhovnic vestit, cu darul clarviziunii …”.Aşadar, este pus în centru nu Dumnezeu Care lucrează prin slujitorii Săi, ci omul. Nici un slujitor al lui Dumnezeu nu se bucură când i se face reclamă mincinoasă, şi încă de oameni îndoielnici şi rău-credincioşi. Cum au îndrăznit să-i bage pe Părinţii Bisericii „în aceeaşi oală” cu proorocii lui Antihrist? Pe cine au întrebat înainte de a-i trece într-o listă cu toţi înşelaţii veacului pe Părintele [...] Sofian, Arsenie şi Cleopa? Doar este binecunoscută poziţia lor fermă pe temelia şi în hotarele Ortodoxiei, fără nici o toleranţă în materie de dogmă şi de practică religioasă. La unison, Părinţii Bisericii au respins orice analogie, orice amestec şi orice adăugare de păgânism (magie populară, vrăjitorie, parapsihologie, bioenergie) la învăţătura şi cultul Ortodoxiei. Este totuşi regretabil faptul că unii preoţi, din neatenţie sau din ignoranţă, mai amestecă Evanghelia cu ocultismul, tolerând în biserică pe unii care fac radiestezie, yoga şi alte practici demonice sau participând la acţiuni „de binefacere” alături de ei, fără a-i convinge să se lepede de rătăcirile lor.

6. La capitolul Societăţi, fundaţii şi organizaţii care au ca obiect de studiu şi ca activitateparapsihologia, autorii aduc o altă ofensă Bisericii. Pe lângă grupuri bine definite pe linia ocultismului şi a filosofiilor sincretiste, este prezentată, fără a avea nici o legătură cu parapsihologia, cu sugestia, cu tehnica radiantă, cu bioenergia şi cu psihotronica (ce denumiri pompoase!), „Asociaţia medicilor şi farmaciştilor creştini ortodocşi Sfântul Pantelimon”, asociaţie care funcţionează pe lângă Mitropolia Iaşi. Apoi, în legătură cu Fundaţia „Casa Speranţei”, care se ocupă de recuperarea copiilor cu handicap neuropsihomotor, stă scris că „la realizarea acestor tratamente participă voluntar medici, bioenergoterapeuţi, preoţi” (p. 170). Iată o altă dovadă de viclenie drăcească ce atacă cinstea şi sfinţenia Ortodoxiei. Este ca şi cum ai zice că ceea ce nu poate face Biserica şi medicina face parapsihologia.Ba, sunt promovate printre metodele de medicină complementară şi „urinoterapia, cristaloterapia” (p. 168), lucruri clar degradante şi de neacceptat pentru orice om raţional.

7. In capitolele Vindecători şi Ocultişti sunt efectiv ridicaţi în slăvi impostorii şi practicile lor spiritiste. Astfel, enumerăm şi noi câteva din denumirile metodelor oculte folosite de aceştia, în speranţa că cine le va reţine (cât de cât) va şti în viitor să se ferească şi să-i ferească şi pe alţii de asemenea forme moderne de înşelare satanică: divinaţia, meditaţia creştină mulţi şi extradimensională, teozofia[1], antropozofia, magia (albă sau neagră), vrăjitoria, bioenergia, radiestezia, parapsihologia, astrologia (horoscopul), yoga, ocultismul, spiritismul, ghicitul (în: palmă, cafea, bobi, cărţi, rhune, stele, în orice!), geomanţia, necromanţia, hipnoza, autoscopia, visele şi vedeniile în transă, clarviziunea, vederea viitorului (în sănătate, în familie, în afaceri chiar), telepatia, telechinezia, dezlegarea de cvanto-programe[2] (deochi, vrăji, blesteme etc), comunicarea codificată cu „fiinţe de aer” (sau cu fiinţe din Shambala sau din alte lumi „astrale”), dialogul cu OZN-uri, tratamentul de la distanţă (pe baza fotografiei, a vreunui obiect sau a glasului prin telefon) şi altele (din nefericire încă multe)[3].

8. In capitolul Cum puteţi recunoaşte răul şi cum puteţi lupta împotriva lui, din nou autorii fac elogiul demonismului. Astfel, răul din viaţa unui om este pus aproape total pe seama farmecelor şi nu a păcatelor proprii pentru care Dumnezeu îl mustră ca să revină prin pocăinţă pe calea dreptăţii. De aceea, soluţia, propusă este „stabilirea diagnosticului şi acest lucru îl poate face cel mai bine un ocultist. O dată ce v-aţi lămurit care este natura răului care vă atacă, nu mai aveţi de făcut decât să mergeţi la tămăduitorul cel mai potrivit” (p. 175). Adică Biserica nu ar avea nici un rol în eliberarea omului din robia răutăţii! Vina şi responsabilitatea răului n-o mai are omul, care prin păcate s-a despărţit de Dumnezeu, de a Sa voie şi sfinţire, ci altceva din afara lui, „atacul psihic, acţiunea spiritelor malefice, legile karmice, [ba chiar] tranzitele planetelor” (p. 177). Soluţia aceasta se vede limpede că nu este deloc creştină, întrucât nu face apel la învăţătura şi practica Bisericii – Trupul lui Hristos.Sunt promovate reîncarnarea şi fatalismul predestinaţionist al astrologiei, concepţii clar anticreştine. Oricum, în final, autorii recunosc că pentru unele probleme mai grele (exorcisme, blesteme de neam şi false legături de rudenie – acestea ce-or mai fi?) „cele mai eficiente metode sunt slujbele la biserică, dezlegările etc.” (p. 186)[4].

9. Mulţi ocultişti îşi oferă serviciile zilnic, însă printre ei mai este câte unul „foarte credincios, [care] nu ghiceşte niciodată în zilele de post şi de sărbători religioase“ (p. 149). Se vede clar deci cu ce viclenie îşi afişează „credinţa”, ca să-i păcălească pe cei neinstruiţi, inoculându-le diabolica idee că ghicitul ar fi de la Dumnezeu. Gama de servicii oferite de aceşti „salvatori” este foarte extinsă: de la izgonirea durerilor şi a bolilor până la prezicerea viitorului, de la găsitul obiectelor furate sau pierdute până la ascensiune profesională şi prosperitate financiară. Cu asemenea oferte de succes diavolul încearcă sa-i atragă pe oameni în apostazie, în neascultare faţă de Dumnezeu Cel Viu şi de Biserica Lui Dreptmăritoare. Noi însă să nu uităm că diavolul L-a ispitit pe însuşi Mântuitorul Hristos, zicându-i „acestea toate (împărăţiile lumii şi slava lor) Ţi le voi da Ţie, dacă vei cădea înaintea mea şi Te vei închina mie. Atunci Iisus i-a zis: Piei, satano, căci scris este: «Domnului Dumnezeului tău să te închini şi Lui singur să-I slujeşti»“. (Matei 4, 9-10)

„Pentru că ce-i va folosi omului, dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?” (Matei 16, 26). Cu aceleaşi ispite, aşadar, diavolul vrea să fure ochii şi minţile oamenilor azi, prin tot felul de vicleşuguri satanice, deviindu-le atenţia de la comoara infinită a sufletului nemuritor (mântuirea veşnică în împărăţia lui Dumnezeu) spre trup şi spre lumea trecătoare, pământească.

Notă:

La Editura Episcopiei Romanului, în 1999, Părintele Arhimandrit Ioanichie Bălan a publicat două cărţi, pe care le recomandăm cu căldură: Sfintele moaşte în România şi Sfintele icoane făcătoare de minuni din România, cărţi bine realizate şi de mare folos tuturor creştinilor care vor să-L cunoască pe Dumnezeu şi să primească harul Lui mântuitor, tămăduitor şi sfinţitor în Biserica Sa Dreptmăritoare.

2. Invăţătura ortodoxă despre sănătate şi boală

Omul nu este nici doar trup, nici doar suflet şi nici doar juxtapunerea lor, ci este o fiinţă unitară psihosomatică, o fiinţă personală, frumoasă, zidită de Dumnezeu „după chipul Său” (Facere 1, 27) cel veşnic viu, personal şi iubitor.

„Sufletul nu este nici o clipă fără trup şi nici trupul fără suflet. Ele nu sunt contrare prin fiinţă, ci întregitoare, deşi îşi pot deveni şi contrare. In suflet sunt puterile formatoare ale trupului din materie şi lucrătoare prin el. Sufletul nu începe să existe decât împreună cu trupul. Prin puterile acestea, sufletul înalţă materia, o ridică la treapta de mijloc al vieţii spirituale. Sufletul începe să prefacă materia în trup chiar de la conceperea omului“. [5]

Din acest moment, omul primeşte de la Dumnezeu pecetea unei valori eterne, unice; fiecare persoană, fiind deschisă comuniunii eterne cu Dumnezeu şi cu celelalte persoane, manifestă într-un fel propriu bogăţia spirituală, infinită a lui Dumnezeu. Dar, nu numai sufletul e unic personalizat, ci şi trupul, pe care sufletul îl organizează şi-l conduce de la început.

Datorită acestei „negrăite legături dintre suflet şi trup”, stările sufleteşti se manifestă în trup şi invers. Dumnezeu doreşte cu mare dor ca omul să fie şi „după asemănarea Sa” (Facere 1, 26), adică să trăiască viaţa lui Dumnezeu, viaţa veşnică şi fericită a comuniunii dumnezeieşti. Iar această desăvârşire omul n-o poate trăi departe de Dumnezeu, în afara Dumnezeului Celui Viu şi iubitor de oameni. Omul nu-şi este sieşi izvor al vieţii, ci a primit viaţa ca dar infinit de la Dumnezeu Cel Viu şi de viaţă dătător, de aceea starea vieţii lui (de plinătate sau de împuţinare) este dată de relaţia cu Dumnezeu. Cu cât omul se uneşte mai mult prin iubire (ca sinteză a tuturor virtuţilor) cu Ziditorul Său, cu atât unitatea fiinţei sale se întăreşte prin prezenţa harului divin, cu atât trăieşte mai intens viaţa dumnezeiască, cu atât devine mai mult „părtaş dumnezeieştii firi” (II Petru 1, 4). Aşadar, şi trupul, devenind „templu al Duhului Sfânt” (I Corinteni 6, 19), se înduhovniceşte, se umple de har, ridicându-se peste limitările firii create.

Sănătatea reprezintă astfel, starea naturală de viaţă spirituală şi organică, în care toate puterile sufleteşti şi trupeşti ale omului lucrează potrivit poruncii şi scopului dat de Dumnezeu în firea lui, când l-a creat. Sănătatea integrală reprezintă creşterea continuă a vieţii omeneşti în harul dumnezeiesc, în viaţa veşnică. Dacă omul respectă legea lui Dumnezeu atât în plan spiritual, cât şi în plan organic, viaţa lui rămâne unitară şi în armonie interioară. Atunci sufletul şi trupul sunt în starea firească de sănătate, de armonie cu Dumnezeu şi cu lumea exterioară. Cu toate acestea, starea umană de sănătate paradisiacă s-a alterat prin păcatul strămoşesc şi prin toate păcatele înaintaşilor şi chiar ale noastre, ale fiecăruia în parte. Armonia spirituală şi organică a omului s-a stricat. Nu există nici un organism perfect sănătos, suferinţa, boala şi moartea făcând parte integrantă din fragila noastră condiţie umană.

Păcatul, ca răzvrătire voită faţă de Dumnezeu, înseamnă îndepărtarea de la Izvorul vieţii şi deci o împuţinare a vieţii, o moarte (întâi spirituală şi morală, apoi chiar fizică). Stricarea relaţiei cu Dumnezeu prin păcate dereglează întreaga fiinţă umană: voinţa slăbeşte, raţiunea se întunecă, afectivitatea se întinează cu senzaţiile plăcerilor păcătoase, instinctele naturale se pervertesc, simţurile îşi pierd claritatea, iar trupul îşi modifică metabolismul natural. Urmările păcatelor, dereglările sufleteşti şi fizice, se derulează apoi într-un timp uneori mai scurt, alteori mai lung. Aşa se instalează în fiinţa umană boala şi moartea, ca urmare a păcatului. E un fenomen de slăbire a funcţiilor vitale şi senzoriale ale sufletului care s-a îndepărtat de Dumnezeu – Izvorul spiritual al vieţii -, fenomen care e şi cauza dereglărilor din trup, a bolilor şi chiar a îmbătrânirii şi a stricăciunii trupului, a morţii fizice. Această slăbănogire a spiritului face ca şi materia trupului să capete o rigiditate pronunţată, nemaiputând fi aşa uşor stăpânită de către spirit. Iar, dacă voinţa nu poate fi din nou îndreptată şi întărită în virtute (contra păcatelor), sufletul îşi poate prelungi starea aceasta de slăbire, de mortificare treptată, şi poate fi uşor luat în stăpânirea demonilor, care îi vor „alimenta” şi mai mult dependenţa de ei. In acest context, boala trupească reprezintă oglinda în plan fizic a ceea ce se întâmplă în plan spiritual. Deci boala nu e doar a trupului. Sunt şi boli sufleteşti, patimile, a căror tămăduire e mult mai grea decât a bolilor trupeşti. Boala şi suferinţa umană nu trebuie înlăturate cu orice preţ doar din planul existenţei biologice, ci ele trebuie asumate spiritual într-un demers purificator şi transfigurator al întregii noastre vieţi.

„Departe de a fi un eveniment care n-ar privi decât trupul nostru, şi numai pentru o vreme,boala constituie în multe cazuri o încercare spirituală care angajează întreaga noastră fiinţă şi întregul nostru destin“[6]

Aşadar, patimile sufletului şi bolile trupului ca tulburări ale stării fireşti de sănătate nu pot fi tratate separat şi unilateral, prin metode mecaniciste, aşa cum ai repara un ceas umblând la rotiţa care nu mai merge bine, ci omul trebuie să participe conştient la vindecarea întregii lui fiinţe, să conlucreze cu harul divin dacă vrea să se vindece deplin, şi nu doar pentru viaţa aceasta pământească.

3. Vindecarea ca act divino-uman

Restaurarea firii umane a fost săvârşită, în mod obiectiv, de către Mântuitorul Iisus Hristos, iar în mod subiectiv, ea poate fi apropriată de către orice credincios prin credinţa întru El, prin unirea tainică cu harul Lui, Care ne-a spus: „Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne întru Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15, 5). După căderea în păcat a protopărinţilor, întreg neamul omenesc suferă consecinţele îndepărtării de Dumnezeu: boala şi moartea. De aceea, bolile (sufleteşti şi trupeşti) au între cauzele şi condiţiile lor provocante şi favorizante o importantă componentă dată de păcate. Lumea întreagă şi noi toţi suferim (astăzi mai mult ca oricând în istorie) de pe urma păcatelor noastre şi ale înaintaşilor, dar, aproape întotdeauna, nu vrem să recunoaştem că „noi primim cele cuvenite după faptele noastre” (Luca 23, 41). Ca şi atunci, la început, în rai, omul contemporan, în mândria sa, nu-şi recunoaşte păcatul şi încearcă să dea vina pe cauze exterioare (Adam a dat vina pe Eva, Eva pe diavol, iar azi omul zice că se simte rău din cauză că alţii i-au făcut farmece, etc), nevrând să-şi asume responsabilitatea şi urmările propriilor fapte păcătoase.

Dumnezeu însă, infinit iubitor de oameni, Cel care nu vrea „moartea păcătosului, ci ca păcătosul să se întoarcă de la calea sa şi să fie viu” (Iezechiel 33, 11), îl caută pe omul căzut în păcat („Adame, unde eşti?” – Facere 3, 9) şi-l cheamă la pocăinţă, la îndreptare, la învierea din moartea păcatului. De aceea, Dumnezeu şi prin sfaturi şi prin mustrări, prin felurite încercări, caută să-i readucă pe oameni la calea mântuirii. Recunoaşterea păcatelor şi asumarea luptei (cu păcatul, cu urmările lui, cu diavolul cel ucigaş de oameni) pentru mântuire prin răbdarea încercărilor şi prin rugăciunea către Dumnezeu reprezintă din partea omului primul pas spre vindecare. Căci suferinţa trupului o lasă Dumnezeu oamenilor (cu îngăduinţă, nu cu răzbunare) tocmai ca un prilej de pocăinţă, ca măcar cercetându-se pe sine şi răbdând-o cu „duh umilit” (Psalmul 50, 18) să primească harul mântuirii şi cununa biruinţei. Şi, dacă păcatul este o pornire iraţională spre plăcere (omul caută plăcerea de dragul ei), revenirea din păcat se face prin asumarea durerii, prin cruce, prin lupta cu ispita hipnotică a plăcerii, printr-o asceză sufletească şi trupească. Prezentăm în continuare câteva pasaje biblice în care este arătată relaţia între păcate (ca legătură ruptă între oameni şi Dumnezeu) şi boală ca mijloc de pedagogie divină, în scopul îndreptării şi mântuirii oamenilor.

„De nu te vei sili să plineşti toate cuvintele legii acesteia, care sunt scrise în cartea aceasta şi nu te vei teme de acest nume slăvit şi înfricoşător al Domnului Dumnezeului tău, atunci Domnul te va bate pe tine şi pe urmaşii tăi cu plăgi nemaiauzite, cu plăgi mari şi nesfârşite şi cu boli rele şi necurmate; va aduce asupra ta toate plăgile Egiptului, de care te-ai temut şi se vor lipi acelea de tine. Toată boala, toată plaga scrisă şi toată cea nescrisă în cartea legii acesteia, o va aduce Domnul asupra ta, până vei fi stârpit” (Deuteronom 28, 58-61).
„Vezi că Dumnezeu vorbeşte când într-un fel, când într-altfel, dar omul nu ia aminte. Şi anume. El vorbeşte în vis, în vedeniile nopţii, atunci când somnul se lasă peste oameni şi când ei dorm în aşternutul lor. Atunci El dă înştiinţări oamenilor şi-i cutremură cu arătările Sale ca să întoarcă pe om de la cele rele şi să-l ferească de mândrie, ca să-i ferească sufletul de prăpastie şi viaţa lui de calea mormântului; de aceea, prin durere, omul este mustrat în patul lui şi oasele lui sunt zguduite de un cutremur neîntrerupt. Pofta lui este dezgustată de mâncare şi inima lui nu mai pofteşte nici cele mai bune bucate.Carnea de pe el se prăpădeşte şi piere şi oasele lui, până acum nevăzute, îi ies prin piele. Sufletul lui vine încet, încet spre prăpastie şi viaţa lui spre împărăţia morţilor.
Dacă atunci se află un înger lângă el, un mijlocitor între vii, care să-i arate omului calea datoriei. Dumnezeu Se milostiveste de el şi zice îngerului: Izbăveşte-l ca să nu cadă în prăpastie, am găsit pentru sufletul lui preţul de răscumpărare!». Atunci trupul lui înfloreşte ca în tinereţe şi el vine înapoi la zilele de la începutul vieţi sale. El se roagă lui Dumnezeu şi Dumnezeu îi arată bunătatea Sa şi-i îngăduie să vadă faţa Sa cu mare bucurie şi astfel îi dă omului iertarea Sa. Atunci omul priveşte peste semenii săi şi zice: «Păcătuisem şi călcasem dreptatea, dar n-am fost pedepsit după faptele mele. Căci El a izbăvit sufletul meu ca să nu treacă prin strâmtorile morţii şi ochii mei văd încă lumina». Iată toate acestea le face Dumnezeu de două ori, de trei ori cu omul, ca să-i scoată sufletul din pieire şi ca să-l lumineze cu lumina celor vii” (Iov 33, 14-30).
„Dar tu ierţi tuturor, că toate ale tale sunt. Stăpâne, iubitorule de suflete. Duhul tău fără stricăciune este întru toate. Pentru aceea pedepseşti cu măsură pe cei care cad şi, când păcătuiesc, le deschizi ochii şi-i dojeneşti, ca să se lase de răutatea lor şi să creadă întru Tine, Doamne”. (Sirah 11, 26-12)

Vindecarea autentică, sufletească şi trupească deopotrivă, aşadar, o dă numai Dumnezeu când voieşte El, „Cel ce curăţeşte toate fărădelegile tale, Cel ce vindecă toate bolile tale, Cel ce izbăveşte din stricăciune viaţa ta, Cel ce te încununează cu milă şi cu îndurări” (Psalmul 102, 3-4). Restabilirea sănătăţii, dincolo de suprafaţa ei trupească, înseamnă deci restabilirea legăturii iubitoare cu Dumnezeu – „Doctorul şi tămăduitorul sufletelor şi al trupurilor noastre” -, înseamnă restaurarea prin har a firii umane căzute în robia păcatului şi a morţii. Nu putem obţine vindecarea fără Dumnezeu Care ştie toate şi Care cârmuieşte toate cum este mai bine spre desăvârşirea lor. Orice încercare de vindecare deplină fără harul lui Dumnezeu Cel iubitor de oameni este un eşec din start, o iluzie deşartă.

Dumnezeu, când vindecă un om, îi cere conlucrarea iubitoare prin pocăinţă şi nevoinţă (asceză).

„Numai acesta vrea cu tot dinadinsul să se mântuiască, care nu se împotriveşte leacurilor doftoriceşti. Iar acestea sunt durerile şi întristările aduse de diferitele lovituri“[7] .

Intâi Dumnezeu îi curăţă omului păcatele (cauzele bolii), apoi îi tămăduieşte rănile (efectele ei), înlăturând şi consecinţele lor (vezi Ps. 102, mai sus), prin dăruirea harului Său. Exemplificăm acest lucru prin alte câteva fragmente din Sfânta Scriptură.

„Doamne, prin îndurarea ta se bucură omul de viaţă, prin ea mai am şi eu suflare; Tu mă tămăduieşti şi-mi dai iarăşi viaţă! Iată că boala mea se schimbă în sănătate. Tu ai păzit viaţa mea de adâncul mistuitor! Tu ai aruncat înapoia Ta toate păcatele mele!” (Rugăciunea regelui Iezechia – Isaia 38, 16-17)
„Dar El fusese străpuns pentru păcatele noastre şi zdrobit pentru fărădelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră şi prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat” (Isaia 53, 5).
„Veniţi să ne întoarcem către Domnul, căci numai El, după ce ne-a rănit, ne tămăduieşte, iar după ce ne-a bătut, ne leagă rănile noastre”. (Osea 6, 1)
„Nu fi înţelept în ochii tăi; teme-te de Dumnezeu şi fugi de rău; aceasta va fi sănătate pentru trupul tău şi o înviorare pentru oasele tale”. (Pilde 3, 7-8)
„Cununa înţelepciunii este temerea de Domnul, care odrăsleşte pace şi sănătate nevătămată; dar şi una şi alta sunt daruri de la Dumnezeu, care revarsă cinste peste cei care îl iubesc pe Dânsul” (Sirah 1, 17).
„Fiule! In boala ta nu fii nebăgător de seama; ci te roagă Domnului şi El te va tămădui. Depărtează păcatul şi întinde mâinile spre fapte drepte şi de tot păcatul curăţeşte inima ta” (Sirah 38, 9-10).
„Şi Iisus străbătea cetăţile şi satele, învăţând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia împărăţiei şi vindecând toată boala şi toată neputinţa în popor” (Matei 9, 35).

Mântuitorul Iisus Hristos, ca Dumnezeu adevărat, ne-a adus împăcarea cu Dumnezeu şi, prin aceasta, vindecarea deplină. Ne-a adus învierea divină prin har şi învierea în moartea păcatelor. „Dumnezeu s-a făcut om, ca omul să se îndumnezeiască prin har” (Sfanţul Atanasie cel Mare). Biserica este tocmai Trupul Său mistic, divino-uman, comunitatea tuturor celor care-l iubesc pe El, în care El însuşi continuă să lucreze la mântuirea, vindecarea şi sfinţirea oamenilor. El e prezent în Biserică „în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Matei 28, 20).

„Chemând la Sine pe cei doisprezece ucenici ai Săi, le-a dat lor putere asupra duhurilor celor necurate, ca să le scoată şi să tămăduiască orice boală şi orice neputinţă ”(Matei 10, 1).

Toată puterea Lui de vindecare (şi sufletească, şi trupească) asupra oamenilor Mântuitorul Hristos a lăsat-o Apostolilor Săi, trimiţându-le Duhul Sfânt şi, prin aceasta, învestindu-i cu misiunea de a propovădui Evanghelia şi Calea mântuirii: pocăinţa şi credinţa „cea lucrătoare prin iubire” (Galateni 5, 6) în Iisus Hristos. Aşadar, vestirea Evangheliei şi vindecarea sufletească şi trupească sunt nedespărţite în Ortodoxie, aceasta fiind misiunea trimişilor lui Dumnezeu în lume, a Preoţiei sacramentale a Bisericii. Vestitorii Evangheliei, clericii, ca primitori ai Duhului Sfânt prin Taina Hirotoniei şi ca păstrători ai Lui prin viaţă curată sunt (şi trebuie să fie) oameni vindecaţi; sunt oameni sfinţiţi prin prezenţa harului divin în ei, care iradiază şi celorlalţi – prin prezenţa, viaţa, cuvintele şi faptele lor – harul, vindecarea şi mântuirea aduse de Mântuitorul Hristos.

Dumnezeu lucrează şi acum cu putere în Biserica Lui sfântă, sobornicească şi apostolică. Sfinţii Părinţi asemuiesc Biserica Dreptmăritoare a lui Hristos cu scăldătoarea Vitezda, în care nu doar primii, ci toţi cei ce intră în ea prin Botez (conştientizând unirea lor cu Mântuitorul Hristos) primesc vindecarea deplină prin curăţirea de patimi. Dumnezeu ne dă nouă, oamenilor, harul Său vindecător nu pe baza unui contract juridic, ci ni-l dă pe măsura intensificării unirii noastre iubitoare cu Mântuitorul Hristos – Dătătorul harului -, căci „din plinătatea Lui noi toţi am luat, şi har peste har”(Ioan 1, 16). Harul divin nu poate fi despărţit de Persoana iubitoare a lui Iisus Hristos – Logosul divin (Creatorul şi Mântuitorul lumii), prin care toate s-au făcut – şi deci nu poate fi (atenţie!) obiect impersonal de speculă, cum pretind vracii de astăzi. Harul divin nu se obţine în mod magic sau mecanic de aiurea (prin vreo reţetă „spirituală”, metodă sau tehnică automată, aşa cum propun aproape toţi impostorii), ci de la Mântuitorul Hristos în mod iubitor-sacramental, precum însuşi Mântuitorul Hristos a lăsat această rănduială Bisericii.

Vindecarea omului prin purificare (înlăturarea a ceea ce e rău) şi spiritualizare (dezvoltarea a ceea ce e bun) vine, aşadar, ca un dar de la Dumnezeu Cel personal şi iubitor, ca rod al iubirii şi ca stimulent al ei. Demersul vindecării în Ortodoxie necesită însă un progres moral din partea omului, o conştientizare a prezenţei şi a lucrării lui Hristos în noi şi între noi întrucât actul întâlnirii şi al unirii omului cu Hristos prin har este un act de sfinţire a vieţii umane, preotul, cel care înlesneşte şi cheamă oamenii la această unire cu Hristos în Biserică, trebuie să fie un trimis al lui Hristos şi al Bisericii, un om sfinţit de Dumnezeu şi consfinţit public de Biserică. Biserica este Trupul mistic al lui Hristos şi mădularele ei conducătoare (ierarhia sacramentală) mişcă întreg trupul în ascultare de Mântuitorul Hristos – Capul Bisericii.

De obicei, dacă un om al Bisericii primeşte un dar, o harismă de la Dumnezeu – totdeauna pentru folosul întregii Biserici -, atunci Biserica, prin Ierarhia ei, confirmă şi afirmă public aceasta, printr-o binecuvântare şi printr-o recunoaştere oficială. Ştim că „pe unii i-a pus Dumnezeu, în Biserică: întâi apostoli, al doilea prooroci, al treilea învăţători; apoi pe cei ce au darul de a face minuni; apoi darurile vindecărilor, ajutorările, cârmuirile, felurile limbilor” (I Corinteni 12, 28). Aceste harisme le-a dat Dumnezeu anumitor oameni din Biserică nu la întâmplare şi în neorânduială, aşa încât ei ar putea face orice de capul lor, ci într-o bună rânduială şi ascultare ierarhică, „pentru că Dumnezeu nu este al neorânduielii, ci al păcii” (I Corinteni 14, 33). In Biserică, întotdeauna şi „fără de nici o îndoială, cel mai mic ia binecuvântare de la cel mai mare” (Evrei 7, 7), deci cei cu harismele minunilor şi vindecărilor sunt datori să asculte şi să fie sub binecuvântarea celor cu misiunea şi cu harisma învăţăturii credinţei, adică a Episcopilor.

Or, Sfinţii Părinţi, învăţătorii Bisericii, au lămurit definitiv credinţa ortodoxă, separând grâul dreptei credinţe de toate neghinele ereziei, care sunt reactivate şi recapitulate în doctrinele falşilor vindecători de astăzi. Harul lui Dumnezeu, cel tămăduitor şi sfinţitor, nu vine – şi nici nu poate veni – prin oameni care au regretabile rătăciri dogmatice şi morale (chiar dacă ei se pretind ortodocşi, chiar dacă au Biblia şi Crucea pe masa şi icoane pe pereţi, chiar dacă spun „Tatăl nostru” şi alte rugăciuni la începutul şedinţei terapeutice), ci prin oameni sfinţiţi de Dumnezeu şi consfinţiţi de Biserică. De aceea, orice terapie sufletească şi trupească care se pretinde a fi de la Dumnezeu, dar care iese din rânduielile Bisericii, din afara atmosferei iubitor-sacramentale a ei, este străină de Dumnezeu, Cel ce locuieşte şi lucrează deplin în comuniunea Bisericii.

Harismele şi darurile duhovniceşti, ca lucrări minunate ale Duhului Sfânt în Biserică, prelungesc viaţa şi iubirea dumnezeiască între oamenii uniţi în aceeaşi dreaptă şi apostolică credinţă. Dar şi oamenii aleşi, sfinţii, care s-au învrednicit de darurile dumnezeieşti, nu le opresc doar pentru ei, ci le revarsă şi semenilor, ajutându-i şi întărindu-i şi pe ei în urcuşul duhovnicesc şi în creşterea lor spirituală. Fiecare dar şi fiecare harismă se dă celor vrednici (sfinţilor) spre folosul şi zidirea întregii Biserici, spre sporirea iubirii între credincioşi în acelaşi Duh Sfânt şi Iubitor.

Dar sfinţii, fiind cei care trăiesc în gradul cel mai înalt viaţa lui Hristos, umpluţi fiind de Duhul Sfânt,au primit darurile dumnezeieşti la capătul şi în cursul unui drum continuu şi statornic de îmbogăţire în virtute, de înduhovnicire a vieţii lor, de depăşire a tuturor patimilor egoiste. Astfel, „cel care a ajuns la iubirea naturală de oameni, după înlăturarea totală a iubirii păcătoase de sine, primeşte darul vindecărilor“[8].

Aşadar, adevăraţii terapeuţi ai sufletelor şi ai trupurilor sunt Sfinţii, singurii în care negreşit lucrează Duhul Sfânt şi Iubitor de oameni. Aceştia aduc reală tămăduire oamenilor atunci când şi cei bolnavi conlucrează cu ei în Duhul Sfânt. Dar dacă vreun bolnav nu se vindecă trupeşte, chiar dacă urmează integral sfaturile primite, aceasta nu înseamnă că harul dumnezeiesc este neputincios, ci că tămăduirea trupească nu-i e de folos, pedagogia divină urmărind ca prin pătimirea celui mai puţin nobil (trupul) să se tămăduiască şi să se transfigureze ceea ce e mai nobil în om (sufletul).

4. Biserica şi medicina creştină

Acceptând limitările unui limbaj scolastic, putem spune că în Biserică Mântuitorul Hristos tămăduieşte bolile sufleteşti şi trupeşti ale oamenilor printr-o împreună-lucrare cu ei, prin remedii naturale şi supranaturale.

In remediile naturale, Dumnezeu, Creatorul şi Mântuitorul nostru, intervine pe măsură ce omul îşi rânduieşte modul de viaţă potrivit cu natura lui psihosomatică, adică eliminând condiţiile nenaturale ce-i dereglează ritmul normal de viaţă şi îi pot favoriza bolile. De exemplu, înfrânarea de la mâncare este potrivită cu firea omului, pe când lăcomia (desfrânarea) este nenaturală. Remediile naturale urmăresc restabilirea condiţiilor naturale de viaţă organică şi psihică şi sunt deci legate de firea omului, între ele putând fi incluse postul, regimul alimentar (bogat în crudităţi vegetale, ceaiuri, evitarea cărnii, a prăjelilor, a semipreparatelor ce conţin E-uri şi hormoni) şi medicamentos, igiena trupului (mişcare, băi, masaje), cumpătarea (blândeţea) sufletului, munca echilibrată, odihna regulată, relaţiile destinse şi constante cu semenii. Ele sunt folosite şi în medicina clasică[9]. Abaterile de la viaţa naturală (potrivită firii umane) sunt şi ele păcate, căci sunt răzvrătiri faţă de legea divină naturală şi deci trebuie tratate ca atare.

Dumnezeu lucrează la însănătoşirea oamenilor nu numai prin harismaticii Bisericii (cei dăruiţi de Dumnezeu cu darul vindecărilor), ci şi prin medici. Căci spune înţeleptul: „Cinsteşte pe doctor cu cinstea ce i se cuvine, că şi pe el l-a făcut Domnul” (Isus Sirah 38, 1)[10].

Totuşi multe boli trupeşti recidivează după un tratament pur medical-biologic, întrucât cauzele bolii (care nu e doar trupească, ci şi sufletească) n-au fost înlăturate în mod real. De aceea,restaurarea firii bolnave nu o poate face omul singur (atenţie!) apelând la medic şi la remediile naturale ca la un procedeu magic automat, fără să ceară mila şi ajutorul lui Dumnezeu, ci, mai întâi, omul trebuie să conştientizeze, pe de o parte, relaţia sa iubitoare cu Dumnezeu, ca dintre o creatură şi Creatorul ei, iar pe de altă parte ca dintre două persoane care se iubesc, cu adâncimi infinite[11]. Or, pe parcursul îmbogăţirii relaţiei cu Dumnezeu, omul poate conlucra cu El prin har la vindecarea (restaurarea) întregii sale firi bolnave şi, mai apoi, la sfinţirea sa. Căci vindecarea sufletului nu se poate face doar prin remedii naturale şi biologice, doar apelând la harul divin prezent în creaţie, ci prin harul divin mântuitor şi sfinţitor adus oamenilor de Mântuitorul Hristos şi deplin prezent în Biserică.

Sfintele Taine sunt cele mai importante remedii supranaturale de vindecare lăsate Bisericii de însuşi Dumnezeu, Mântuitorul nostru, pentru mântuirea şi sfinţirea credincioşilor. Prin ele, harul dumnezeiesc ni se oferă de către Mântuitorul Hristos în chip supranatural şi în măsura în care ne este de folos spre mântuire. Harul divin nu poate fi obţinut prin metode străine de rânduielile Bisericii, străine de învăţătura şi sfinţenia Bisericii, căci Dumnezeu este trăit şi cunoscut deplin în comuniunea Bisericii, şi nu în afara ei. Vindecarea deplină a omului presupune, deci, participarea lui prin Sfintele Taine la viaţa lui Hristos, la viaţa Bisericii, la cunoaşterea şi trăirea (conştientă şi raţională, nu superstiţioasă) a credinţei ortodoxe,îndeosebi Taina Spovedaniei, a Sfintei Impărtăşanii şi Taina Sfântului Maslu împărtăşesc credincioşilor harul iertării păcatelor şi al tămăduirii sufleteşti şi trupeşti.

„Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru el, ungându-l cu undelemn, în numele Domnului. Şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica, şi de va fii făcut păcate se vor ierta lui. Mărturisiţi-vă deci unul altuia păcatele şi vă rugaţi unul pentru altul, ca să vă vindecaţi, că mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului”. (Iacov 5, 14-16)

Dacă omul nu se vindecă totdeauna trupeşte, aceasta se datorează fie nevredniciei (necredinţei) lui, fie pentru motivul că Dumnezeu are un plan tainic cu el (şi aici se vede iconomia lui Dumnezeu care face din suferinţele omului un prilej de păstrare a lui în smerenie), amânându-i vindecarea. Oricum, Dumnezeu nu poate fi forţat de creaturile Lui sale dea harul Său când vor ele, ci Dumnezeu, „Care voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (I Timotei 2, 4), în iubirea Sa de oameni, ştie şi hotărăşte când şi cum să intervină cu harul Său în viaţa omului. Dar, pentru ca şi Dumnezeu să intervină în viaţa lui, omul trebuie să-L întâmpine pe Dumnezeu printr-o anumită pregătire:

1. Pocăinţa, ca stare de străpungere a inimii pentru păcatele făcute, este prima condiţie esenţială pentru mântuire şi pentru vindecare. Ea purifică de păcatele trecute, dar şi întăreşte pe om în lupta cu ele şi cu urmările lor. Pocăinţa, pentru om, atât ca Sfântă Taină, cât şi ca stare lăuntrică („fericita întristare”) este o conlucrare cu Duhul Sfânt al lui Dumnezeu; ea nu se poate atinge doar printr-un efort uman şi, de aceea, nu poate fi trăită în afara credinţei şi a Bisericii Ortodoxe.

Cea dintâi treaptă a vieţii creştine este cu adevărat recunoaşterea păcatelor şi a micimii proprii în faţa sfinţeniei şi a iubirii nemărginite a lui Dumnezeu. Pocăinţa aduce sufletul la smerenie, iar aceasta sparge împietrirea inimii omului făcând-o receptivă harului dumnezeiesc. Căci„Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har” (Iacov 4, 6). Pocăinţa (smerenia) este indispensabilă vindecării depline şi nu poate fi atinsă în afara Bisericii. Nu poate fi de la Dumnezeu o vindecare de patimi care nu vine din şi nu duce la smerenie, care nu vine prin Ierarhia sacramentală a Bisericii şi care nu duce la întărirea Bisericii, care-l ţine pe om tot în afara Bisericii. Numai prin Ierarhia Bisericii întemeiată de El, Mântuitorul Iisus Hristos dă iertarea şi tămăduirea de păcate.

Există însă şi o falsă smerenie, o formă fină de înşelare satanică, care este prezentă la toţi impostorii. Aceştia spun că au primit de la Dumnezeu darul vindecării, trimiţându-şi clienţii (atenţie!) chiar şi la Biserică, „la Spovedanie şi la împărtăşanie”, păcălindu-i în acest fel pe oameni că şi ei ar fi de-ai Bisericii, dar nu-şi cer deloc acreditarea Bisericii(pentru că nici n-o pot primi câtă vreme susţin ideologii contrare ortodoxiei, ca şi în cazulradiesteziei, de exemplu), ci îşi fac singuri reclamă prin tot felul de ziare, reviste (precum:Paranormal, Formula As, Magazin, Dracula etc), cărţi, afişe şi chiar prin televiziune.

2. Răbdarea necazurilor şi rugăciunea sunt alte condiţii necesare mântuirii şi vindecării depline.Scopul credinţei creştine şi al Bisericii nu sunt vindecarea de boala trupului şi evitarea suferinţei cu orice preţ, ci unirea cu Dumnezeu şi, prin aceasta, dobândirea vieţii veşnice.Curăţirea de bolile trupului vine când voieşte Dumnezeu, în urma realizării unirii prin har cu El, ca un dar de la El. Dumnezeu hotărăşte dacă ne e de folos, când şi cum să ne vindece de suferinţele trupului, însă El cere de la noi dorinţa de a fi cu El, iubirea noastră pentru El. Deseori, prin încercările suferinţei Dumnezeu ne mustră pentru păcatele trecute, dar ne şi încearcă dorul nostru după El. Boala trupului, în terapeutica creştină, poate sluji decisiv în iconomia mântuirii noastre. Sfinţii Părinţi afirmă că boala manifestă pedagogia dumnezeiască, ea fiind şi o corecţie pe care Dumnezeu i-o aplică omului din pricina păcatelor sale, spre îndreptarea vieţii lui şi chiar a celor din jur.

„In această perspectivă, boala apare ca voită sau cel puţin îngăduită şi, în orice caz, folosită de Dumnezeu pentru binele omului, spre a redresa în el ceea ce păcatul a făcut chinuitor, a pervertit şi să-l vindece de bolile sale spirituale. [...] Dacă El foloseşte adesea pentru această lucrare boala, face aceasta deoarece ea este prin natura ei un mijloc deosebit de puternic de a-l trezi pe omul al cărui duh este adormit de păcat, fâcându-l să simtă, prin boala din trupul său, pe aceea mai puţin evidentă care-i afectează sufletul şi faţă de care, fără această boală, el ar fi rămas indiferent sau cel puţin s-ar fi arătat mai puţin sensibil[12].

Bolile pot fi, pe de o parte, frâna care-l păzeşte pe om de a mai păcătui în continuare. Pe de altă parte, bolile şi suferinţele ce le însoţesc constituie în parte crucea mântuirii noastre, trepte ale Golgotei noastre personale, ale nevointei prin care trebuie să trecem pentru a putea intra în împărăţia lui Dumnezeu (conform Fapte 14, 22).

Răbdarea necazurilor devine astfel o scară către cer, o expresie a nevointei noastre ascetice; iar călăuza permanentă a vieţii creştine (ascetice şi mistice) este rugăciunea. Prin rugăciune omul se uneşte tainic (iubitor şi înţelegător) cu Dumnezeu, se descoperă pe sine smerit, având nădejdea doar în Dumnezeu (şi nu în puterile lumeşti limitate). Prin rugăciune omul se pregăteşte pentru întâlnirea cu Mântuitorul Hristos prin Sfintele Taine, şi tot prin rugăciune o şi întreţine. Rugăciunea şi răbdarea necazurilor sunt cea mai la îndemână cale de apropiere de Dumnezeu.

Insă rugăciunea în comun a dreptmăritorilor creştini este mai bineplăcută Domnului, căci ea este sămânţa şi rodul iubirii dintre oameni. Rugăciunea comunitară este condusă de un trimis al lui Dumnezeu, de un om sfinţit de El, ca să stimuleze iubirea între oameni şi cea dintre oameni şi Dumnezeu. Preotul are şi această harismă şi misiune în Biserică. De aceea, prin prezenţa şi prin lucrarea sa, preotul este un organ al harului divin.

„Luaţi, fraţilor, pildă de suferinţă şi de îndelungă răbdare pe proorocii care au grăit în numele Domnului, iată, noi fericim pe cei care au răbdat: aţi auzit de răbdarea lui Iov şi aţi văzut sfârşitul hărăzit lui de Domnul; că mult milostiv este Domnul şi îndurător. Iar înainte de toate, fraţii mei, să nu vă juraţi nici pe cer, nici pe pământ, nici cu orice alt jurământ, ci să vă fie vouă ce este da, da, şi ce este nu, nu, ca să nu cădeţi sub judecată. Este vreunul dintre voi în suferinţă? Să se roage. Este cineva cu inimă bună? Să cânte psalmi. Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn, în numele Domnului. Şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica, şi de va fi făcut păcate se vor ierta lui. ” (Iacov 5, 10-15)[13].

Inainte de toate, trebuie spus că nu preotul vindecă, nici rugăciunea lui nu are efect asupra bolnavului „ex opere operato” (automat, magic, ca şi cum cuvintele rugăciunii rostite de preot ar declanşa un efect sigur), ci Dumnezeu este Cel care vindecă; Dumnezeu ascultă rugăciunea preotului şi alege pe cine să-l vindece, când şi cum. De aceea, este necesară o colaborare iubitoare între preot şi credincios, precum şi între ei şi Dumnezeu prin virtute. Când această unire iubitoare în Hristos există şi vindecarea bolii este spre slava lui Dumnezeu şi folosul oamenilor, abia atunci Dumnezeu răspunde la rugăciunea lor comună revărsând mila Sa. Abia atunci se împlineşte cuvântul Mântuitorului: „dacă doi dintre voi se vor învoi pe pământ în privinţa unui lucru pe care îl vor cere, se va da lor de către Tatăl Meu, Care este în ceruri. Că unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor.” (Matei 18, 19-20) Unde nu există iubire în Hristos între oameni, ci interese meschine (din partea „vindecătorului”) şi disperarea necredinţei (din partea bolnavului), este limpede că Hristos nu este de faţă, este limpede că acea terapie nu este de la Dumnezeu.

3. Privegherea (trezvia, atenţia) şi faptele bune sunt alte doua condiţii ale vindecării depline în Biserică. Războiul nevăzut pe care îl duce vrăjmaşul diavol împotriva tuturor oamenilor nu este aşa de uşor pe cât ar crede majoritatea; de aceea, Mântuitorul ne îndeamnă:„Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită. Căci duhul este osârduitor, dar trupul este neputincios” (Matei 26, 41), iar Sfântul Apostol Petru ne spune: „Fiţi treji, privegheaţi. Potrivnicul vostru, diavolul, umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită” (I Petru 5, . Este un război continuu; este o luptă neîncetată la nivelul gândurilor şi senzaţiilor. Diavolul este expert şi îmbătrânit în viclenie şi nu se dă bătut după ce este respins; ba încă îşi pregăteşte alte şi alte metode (semne mari şi chiar minuni, uneori), „ca să amăgească, de va fi cu putinţă, şi pe cei aleşi” (Matei 24, 24). Paza minţii şi a sufletului n-o putem însă dobândi niciodată singuri. Ea vine prin harul lui Dumnezeu şi cere din partea noastră smerenie, asceză, despătimire, rugăciune neîntreruptă, unirea cu Mântuitorul Hristos prin Sfintele Taine şi celelalte rânduieli ale Bisericii. Priveghind cu mintea, omul poate discerne atacul viclean al diavolului – încă de când i se strecoară precum un şarpe printre propriile gânduri – şi poate să îl respingă repede. Priveghind cu mintea, omul poate sesiza imediat în „doctrina terapeutică” o minciună flagrantă, o răstălmăcire a Adevărului creştin sau o mascată abatere eretică plină de otravă pentru suflet. Toţi trebuie să priveghem rugându-ne; toţi trebuie să fim atenţi la vicleşugurile vrăjmaşului ucigaş de oameni, căci pierzându-ne o clipă atenţia ne putem pierde chiar mântuirea. „Nu este de mirare, deoarece însuşi satana se preface în înger al luminii” (II Corinteni 11, 14).

Privegherea şi faptele bune ne dau o experienţă prin care putem cerne (în sita dreptei credinţe) şi discerne faptele şi intenţiile altora. Pentru că mulţi, deşi fac fapte aparent bune, chiar minuni, sunt străini de Duhul bunătăţii, smereniei şi iubirii dumnezeieşti, însuşi Domnul Hristos ne-a atenţionat:

„după roadele lor îi veţi cunoaşte. Nu oricine îmi zice: «Doamne, Doamne», va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri. Mulţi îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, au nu în numele Tău am proorocit şi nu în numele Tău am scos demoni şi nu în numele Tău minuni multe am făcut? Şi atunci voi mărturisi lor: «Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtaţi-vă de la Mine cei ce lucraţi fărădelegea»” (Matei 7, 20-23).

Să luăm aminte!

De cele mai multe ori, terapia este un proces îndelungat. Boala unui om poate fi şi o ocazie pentru cei din jur de a se mobiliza pentru a-l ajuta, pentru a-l îngriji pe cel bolnav, o ocazie rânduită de Dumnezeu în preştiinţa Sa atotcuprinzătoare pentru a întări solidaritatea şi comuniunea între oameni. Rude certate între ele şi înstrăinate multă vreme, prieteni care n-au mai comunicat între ei, deodată sunt chemaţi de Dumnezeu prin această ocazie la împăcare, la apropiere, la depăşirea patimilor, a intereselor şi a dezbinărilor care le-au întunecat viaţa şi relaţia lor cu ceilalţi.

Enumerăm, pe scurt, câteva căi duhovniceşti de vindecare şi a bolilor trupului: rugăciunea personală, rugăciunea celorlalţi, ajutorul şi rugăciunea sfinţilor, semnul Sfintei Cruci, folosirea apei sfinţite, exorcismul şi Sfintele Taine (Botezul, Mărturisirea, Sfânta Euharistie şi Maslul). (…).

5. Inşelăciunea demonică

Ca o cauză şi ca o consecinţă clară a decăderii morale şi spirituale a „omului modern”, închis în propria suficienţă, care nu mai lasă loc lui Dumnezeu, boala aproape molipsitoare a societăţii secularizate de astăzi este, precum bine se vede, individualismul (egoismul, iubirea de sine).Omul individualist poate ajunge treptat să fie posedat de duhul diavolului şi, uneori, chiar fără să-şi dea seama. Ucenicii (şi proorocii) diavolului sunt deci, oamenii care-l urmează pe diavol în viaţa lor, copiind de la începătorul răutăţii şi al hulei, mândria şi închipuirea de sine, îmbolnăvindu-se sufleteşte tot mai mult şi îmbolnăvindu-i şi pe alţii.

Or, neopăgânismul şi egolatria omului contemporan sunt plăgi nevindecabile fără smerenia creştină şi fără harul lui Dumnezeu. Iată cum descrie Sfântul Apostol Pavel starea de boală duhovnicească a vremurilor noastre:

„în zilele din urmă, vor veni vremuri grele; că vor fi oameni iubitori de sine, iubitori de arginţi, lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători de părinţi, nemulţumitori, fără cucernicie, lipsiţi de dragoste, neînduplecaţi, clevetitori, neînfrânaţi, cruzi, neiubitori de bine, trădători, necuviincioşi, îngâmfaţi, iubitori de desfătări mai mult decât iubitori de Dumnezeu, având înfăţişarea adevăratei credinţe, dar tagăduind puterea ei. Depărtează-te şi de aceştia!” (II Timotei 3,1-5).

Supus la un flux divers de informaţii, omul contemporan nu mai ştie să discearnă binele de rău, adevărul de minciună, esenţialul de neesenţial, deseori realităţile şi valorile fiindu-i prezentate în mod amestecat şi chiar răsturnat. Astfel, în această confuzie informaţională, discernământul i se alienează tot mai mult, imprimând omului în suflet o pecete pătimaşă care îi afectează serios viaţa întreagă. Aşa că omul contemporan uită de Dumnezeu Cel Viu şi-şi face dumnezei după chipul lui. Azi, religia şi morala creştină sunt tot mai mult exilate într-o periferie a existenţei şi sunt chiar înlocuite cu noi „căi spirituale”, de tip demonic. Asta este, de fapt, strategia diavolului: să strice şi să răstoarne ierarhia valorilor în mintea omului, aşa încât omul să se rătăcească complet în confuzia stârnită de diavol, să nu mai poată distinge spiritualitatea autentică (Calea – Hristos) în labirintul de „spiritisme” ieftine. De aceea, ne trebuie o temeinică pregătire ascetică, dogmatică şi mistică, pe linia Sfinţilor Părinţi, pentru a scăpa din plasa „religiei viitorului”[14].

„Duhul grăieşte lămurit că, în vremurile cele de apoi, unii se vor depărta de la credinţa, luând aminte la duhurile cele înşelătoare şi la învăţăturile demonilor, prin făţărnicia unor mincinoşi, care sunt înfieraţi în cugetul lor. Aceştia opresc de la căsătorie şi de la unele bucate, pe care Dumnezeu le-a făcut, spre gustare cu mulţumire, pentru cei credincioşi şi pentru cei care au cunoscut adevărul, pentru că orice făptură a lui Dumnezeu este bună şi nimic nu este de lepădat, dacă se ia cu mulţumire; căci se sfinţeşte prin cuvântul lui Dumnezeu şi prin rugăciune” (1 Timotei 4,1-5).

Toate formele de „medicină complementară” aduc în doctrina lor erezii contrare Adevărului creştin trăit şi mărturisit de Biserică, precum: antropocentrismul, preexistenta sufletului, reîncarnarea şi predestinaţia lui astrală, energetismul reducţionist dualist (yin-yang) necunoscut şi nerecunoscut de nici un Sfânt Părinte al Bisericii, nici de vreun onest om de ştiinţă, alienarea conştiinţei morale a omului, relativizarea valorilor infinite ale omului şi a libertăţii lui, impersonalizarea harului divin şi chiar a lui Dumnezeu sau personificarea şi însufleţirea materiei, promovarea „iluminaţilor” păgâni s.a.

Sunt unii „terapeuţi” care apelează şi la remedii naturale (acceptate de Biserică) şi la întortocheate explicaţii ştiinţifice; dar, ceea ce este foarte grav, introduc şi răstălmăciri ale remediilor supranaturale (Sfintele Taine) din Biserică. Prezentarea acestora ca simple metode mecanice şi magice de vindecare duce mai întâi la pierderea sensului autentic al trăirii comuniunii creştine, apoi la diluarea valorilor Ortodoxiei în masa relativistă a unor practici eterodoxe. Promotorii unor asemenea „sacroterapii” sunt certaţi cu învăţătura şi legea bisericească, nefiind sub ascultarea nici unui episcop al Bisericii şi prezentând, în multe puncte esenţiale ale doctrinei, grave confuzii şi erezii dogmatice, iar în viaţa lor duhovnicească având serioase rătăciri morale şi mistice (unele determinate chiar problemele lor psihopatologice). In general, aceşti impostori[15] se declară profund religioşi, întrucât merg pe la mănăstiri, pe la duhovnici renumiţi, de la care fură câte o binecuvântare „ca să poată face oamenilor cât mai mult bine” (zic ei), dar nu le spun (duhovnicilor) prin ce metode. Unii pozează în mari creştini, tipărind cărţi ortodoxe (cu note şi interpretări personale clar eterodoxe) şi instalându-se în biserici pe lângă sfintele moaşte, arătând celorlalţi că sunt preocupaţi de rugăciunea inimii. Mândria iradiază din ei ca dintr-un cuptor …

Foarte mulţi vindecători au primit învestirea cu aceste puteri de vindecare (atenţie!) în vis sau în transă, prin glasuri sau prin arătări de „îngeri”, de păsări, de lumini colorate sau de flăcări etc. Aceştia ascultă numai de ce le zice „duhul” prin vedenie, manifestând neascultare şi ostilitate (chiar declarată) faţă de Ierarhia sacramentală a Bisericii. Chiar şi unii monahi şi clerici pot cădea în această înşelare demonică, inventând teorii şi practici noi, neortodoxe, promovându-le printre adepţi şi creând dezbinare între creştini[16]. Faptul că ies din Tradiţia şi cuminţenia Ortodoxiei, din buna rânduială şi ascultare ierahică întemeiată de Mântuitorul Hristos în Biserică, îi demască decisiv ca falşi prooroci. De unde se vede că nu Duhul dragostei, al unităţii şi al păcii din Biserica lui Hristos îi ajută pe ei, ci tocmai duhurile întunericului, care nu suportă pocăinţa (smerenia) şi ascultarea în Hristos.

„Dracii slavei deşarte sunt în visuri prooroci. Ei închipuiesc ca nişte vicleni cele viitoare şi ni le vestesc mai dinainte. Implinindu-se vedeniile ne minunăm şi ne înălţăm cu gândul ca şi cum am avea darul preştiinţei. In cei ce ascultă de dracul acesta, el s-a făcut adeseori prooroc. Iar faţă de cei ce-l dispreţuiesc, el pururea minte. Căci fiind duh, el vede cele dinlăuntrul aerului acesta şi cunoscând pe cineva că moare, prooroceşte prin visuri celor mai uşurei la minte.
Dracii nu ştiu nimic din cele viitoare, dintr-o cunoştinţă de mai înainte. Ei se prefac adeseori în îngeri de lumină şi în chipuri de mucenici şi ne arată pe aceia venind la noi, în visuri. Iar când ne deşteptăm, ne scufundă în mândrie şi în bucurie. Dar acesta să-ţi fie semnul înşelăciunii, căci îngerii ne arată osânde, judecăţi şi despărţiri. Iar o dată treziţi ne fac să tremurăm şi să ne întristăm.
Când începem să credem în vis dracilor, ei îşi bat joc de noi şi când suntem treji. Cel ce crede visurilor e cu totul necercat. Iar cel ce nu crede nici unora e înţelept”[17].

In rai, vrăjmaşul diavol întâi a ameţit-o pe Eva, apoi a sugestionat-o (negându-i cuvântul lui Dumnezeu), stimulându-i imaginaţia (că va fi ca Dumnezeu, dar fără Dumnezeu Cel Viu). Cu aceste mijloace, diavolul a făcut şi face victime printre oameni mereu. Şi toţi proorocii diavolului, adică oamenii care-i slujesc lui cu acelaşi scop ca şi el (înşelarea şi pierzarea oamenilor), folosesc aceleaşi metode.

Hipnotizarea clientului rezidă într-un „joc de scenă” şi are ca scop adormirea (sau ameţirea) minţii, folosind anumite mişcări, gesturi, cuvinte impresionante[18] (unele sunt invocări satanice clare) şi muzică, îndreptând atenţia omului dinspre realitate către o lume virtuală, falsă şi inducându-i o stare de somn al raţiunii, stare receptivă influenţelor demonice (de exemplu: unele vrăjitoare, îmbrăcate într-un anumit fel, folosesc cărţi de joc ca să atragă omul cu mintea într-un univers ireal de gânduri; ocultiştii cu iz asiatic ameţesc omul cu termeni în sanscrită ca să-i devieze atenţia şi să-i inoculeze ideea că ei sunt „superiorii” de care trebuie să asculţi). Cu alte cuvinte, hipnoza este una din metodele de „spălare şi întunecare a minţii” şi de pregătire a ei pentru implantul sugestiilor şi duhurilor demonice.

„Toţi dracii se luptă să întunece mintea noastră, apoi îi insuflă cele plăcute lor. Căci dacă mintea nu va fi adormită, comoara nu se va jefui.“[19]

Nedespărţită de hipnoză este sugestionarea victimei, care înseamnă inducerea de idei prin cuvinte şi gesturi „atrăgătoare”, idei care se înfig în mintea omului, unde pot rămâne foarte mult timp. Omul slăbit cu gândul (hipnotizat, cu conştiinţa adormită, dar cu mintea aflată într-o stare de mare receptivitate la nivelul subconştientului) preia uşor aceste sugestii din afară şi le păstrează în sine alimentându-le. Ele devin autosugestii, ajung obsesii, generându-i angoase, chiar psihoze. Diavolul îşi dă tot concursul ca omul să-şi amintească ce i-a zis „proorocul mincinos”, aducându-i mereu în gând sugestiile necurate pe care i le-a săgetat. Din această pricină, „de ce ţi-e frică nu scapi”.

Astfel, în imaginaţia (pe care Sfinţii Părinţi au numit-o puntea dracilor) mult decăzută sub povara patimilor şi a educaţiei imorale a omului de astăzi, sub ameţeala hipnozei şi a sugestiei repetate, diavolul prin „vindecător” inoculează apoi iluzia (nălucirea) unei alte realităţi şi-l ispiteşte pe om să o accepte ca adevărată[20]. Imaginaţia pervertită prin păcate păstrează, apoi amplifică sugestiile şi inducţiile de tip demonic, relativizând obiectivitatea absolută a adevărului creştin, amestecând valorile autentice ale dreptei credinţe creştine cu alte „valori” anticreştine, în gândirea omului pătimaş apare ideea că „toate sunt relative şi subiective”, deci n-ar mai fi nimic absolut şi obiectiv; astfel, percepţia Adevărului, care este Cuvântul lui Dumnezeu, este amestecată printre nălucirile minciunilor (sugestiilor) demonice, iar bine şi răul îşi pierd consistenţa absolută şi ontologic-personală, sunt răsturnate şi amestecate între ele. Cea mai mare viclenie a diavolului este să-i facă pe oameni să nu se angajeze în lupta contra lui şi să creadă că „cel rău” este ceva impersonal, chiar ceva necesar. Mulţi oameni, chiar printre creştinii ortodocşi, au această idee şi, datorită acestei viclenii demonice strecurate în concepţia lor, cad foarte uşor în mrejele satanei.

Performanţele impostorilor stau deci nu atât în măiestria lor, cât în ignoranţa şi în credulitatea victimelor. După „reuşita” unei şedinţe de terapie (de fapt, de orice „consiliere”) ocultistă, diavolul are o triplă victorie: pe de o parte impostorul rămâne în înşelarea sa (diavolul confirmându-i metoda încă o dată), pe de altă parte victima cade şi ea în înşelare, iar în al treilea rând, mulţi alţii, văzând „reuşita”, sunt atraşi să încerce şi ei metoda ocultistă. Aceasta este şi voia diavolului, ca să fie înşelaţi cât mai mulţi oameni. „Iar oamenii răi şi amăgitori vor merge spre rău tot mai rău, rătăcind pe alţii şi rătăciţi fiind ei înşişi” (II Timotei 3, 3).

De aceea, pe aceşti prooroci mincinoşi diavolul îi ajută din plin, mimând deseori vindecări şi intervenind chiar la nivel fizic cu „semne şi minuni”, cu senzaţii şi năluciri, forţând libertatea omului pentru a-i accepta şi a-i recunoaşte că ar fi de la Dumnezeu. In „terapiile complementare“, unii pot proba o reală îmbunătăţire a stării lor de boală datorită remediilor naturale amestecate printre practicile oculte (şi nicidecum paselor demono-energetice), deşidiavolul, care le-a inspirat, intervine nevăzut şi el cu mult aplomb, nu vindecând boala, ci camuflând senzaţiile de durere, mărind presiunea sugestiei (că gata, s-a vindecat boala). Diavolul ştie să nălucească arătări şi senzaţii, dar nu poate restaura firea bolnavă a omului păcătos. Căci cum l-ar vindeca el pe om, pe care-l urăşte de moarte? Dacă diavolul l-a scos pe om din Rai dorindu-i moartea, oare poate să îl ajute cu ceva? Sau doar mimează binele, ca să îl înşele încă o dată? Ba încă, foarte des, demonii intervin chiar şi fizic în trupul omului, pe fondul totalei posedări demonice a sufletului lui bolnav, hipnotizat şi sugestionat continuu. Astfel, omul cade în închipuire şi în mândrie (tot mai mare), neglijându-şi pe mai departe datoriile de creştin, iar diavolul îl duce pe toate „căile”, numai pe calea pocăinţei nu.

După o vreme, când harul lui Dumnezeu îl cercetează pe om, diavolul se retrage din imaginaţia omului, boala şi durerea revenind în toată amploarea. Abia ajunşi aici unii se dezmeticesc din rătăcirea lor (Dumnezeu chemându-i prin această suferinţă spre pocăinţă şi spre Biserică); însă, alţii cad în necredinţă şi deznădejde (spre bucuria diavolului), refuzând pe mai departe ajutorul Mântuitorului Hristos prin Biserică, îndrăcindu-se treptat (atenţie!) şi rămânând chiar cu sechele psihopatologice, uneori pentru toată viaţa. Alteori, când boala este cauzată de prezenţa unui duh necurat, în timpul şedinţei paramedicale, cu viclenia sa caracteristică, duhul rău se dă un timp la o parte, înşelând iarăşi atât pe vindecător, cât şi pe pacient. Căci „dracii se depărtează şi ne părăsesc pe noi de bunăvoie, făcând să se umple locul golit de toate celelalte, de închipuirea de sine a noastră“[21]. Aşadar, în locul unor patimi minore, diavolii fac să se instaleze o patimă dominantă mult mai păguboasă, mândria şi închipuirea de sine. Totuşi Dumnezeu îngăduie omului aceste ispitiri, întrucât îi protejează libertatea şi îi respectă voia. „Ca martori înaintea voastră iau astăzi cerul şi pământul: viaţă şi moarte v-am pus eu astăzi înainte, binecuvântare şi blestem. Alege viaţa ca să trăieşti tu şi urmaşii tăi. ” (Deuteronom 30, 19)

Omul este zidit de Dumnezeul Cel personal şi iubitor de oameni. Bolile ne vin cu voia şi cu ştirea lui Dumnezeu, Care ni le îngăduie spre mântuirea noastră, şi deci vindecarea noastră se face tot cu voia şi cu ştirea Lui. Orice tentativă de vindecare fără dialog cu Dumnezeu este o iluzie, o minciună, o falsă vindecare. De aceea, trebuie conştientizată în primul rând, relaţia de iubire cu Mântuitorul Hristos, Adevăratul şi Unicul Doctor şi Tămăduitor, şi de unire cu Biserica Lui Dreptmăritoare.

Este clar că hipnoza de acest fel este un procedeu ocult, satanic, neacceptat de Biserica Ortodoxă. Să explicăm un caz: un om neinstruit A, asupra căruia s-a efectuat o şedinţă de hipnoză, a intrat în transă şi a început să vorbească în engleză (deşi el nu o cunoştea), zicând că:„într-o viaţă anterioară am trăit în Anglia, în satul X; mă numeam Y, părinţii mei erau Z, fraţii mei erau T, locuiam într-o casă lângă râul U, la poartă aveam un copac mare…” şi alte detalii de viaţă adevărate pentru Y, detalii ce pot fi probate chiar istoric. Intrucât Ortodoxia mărturiseşte că reîncarnarea este o erezie neacceptabilă, reiese de aici că duhurile care intervin în experienţele de hipnoză nu sunt de partea Mântuitorului Hristos. Inseamnă deci că diavolul (sau mai mulţi diavoli), care l-a(u) ispitit pe Y în viaţa lui, în şedinţa de hipnoză l- a(u) luat în posesie pe A şi a(u) grăit prin el unele lucruri adevărate despre Y, ca să înşele pe oameni, „mărturisind” despre reîncarnare.

O femeie vrăjitoare a fost arestată de poliţie pe motivul înşelăciunii (cazul a fost dat şi la TVR 1).

Intrebată cum a reuşit să păcălească atâţia oameni cu sume mari de bani, ea a recunoscut: „Păi dacă e proşti şi crede ce le zic!” Fără alte comentarii.

Aceşti escroci la drumul mare, departe de a fi îngăduiţi în viaţa comunităţii, trebuie demascaţi înainte de a-şi face faimă şi bani pe seama înşelării credulilor. Ei trebuie sancţionaţi nu numai prin mustrarea Bisericii, ci şi prin mijloacele de care statul dispune. Iată ce prescrie Articolul 215 din Codul Penal al României: „Inducerea în eroare a unei persoane, prin prezentarea unei fapte mincinoase ca adevărată sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos material injust şi dacă s-a pricinuit o pagubă, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 12 ani”.

Totuşi noi ne punem întrebarea: de ce oamenii sunt atât de uşor de păcălit? Şi ne răspundem singuri: pentru că mulţi nu-L mai caută pe Dumnezeu – Dătătorul înţelepciunii, şi se complac în superficialitatea păcatelor. Au pierdut trezvia înţelepciunii, simţul şi educaţia comuniunii creştine şi nu mai trăiesc deplin Adevărul şi Viaţa Bisericii, nu mai percep corect înţelesurile dreptei credinţe şi îi tăgăduiesc puterea. Mulţi creştini ortodocşi nu mai trăiesc creştineşte, nu mai cunosc adevărurile dogmatice şi rânduielile practice ale credinţei sănătoase. Ce să mai zicem de eretici sau păgânii închinători la idoli? Pe bună dreptate, ne întrebăm şi noi: „Dar Fiul Omului, când va veni, va găsi, oare, credinţă pe pământ?” (Luca 18, 8).

6. Sfinţenie sau şarlatanie?

Intre sfinţenia adevărată sau căutarea sinceră a sfinţeniei şi falsa sfinţenie, simulată de toţi impostorii, exista trei deosebiri radicale[22]:

a) Sfinţenia încoronează strădaniile îndelungate şi statornice ale unei vieţi întregi, pe când faima falsei sfinţenii şi-o câştigă cineva după un timp scurt de exhibiţii bine puse în scenă.

b) Sfinţenia adevărată înseamnă o stare de curăţie de toate patimile sufleteşti şi trupeşti, mai ales de mândrie şi slavă deşartă. Falsa sfinţenie, însă caută cu tot dinadinsul celebritatea, simulând smerenia şi iubirea pentru a-şi atrage admiraţia. Sfântul adevărat are putere să suporte chiar nepopularitatea, pentru că are alte bucurii şi nu are nevoie de hrana laudelor omeneşti. Peste tot el caută să treacă drept un om neînsemnat. Pe sfinţii adevăraţi îi descoperă Dumnezeu fără voia lor, şi, de cele mai multe ori, numai după moartea lor.

c) Sfinţenia adevărată este semnul prezenţei şi lucrării mântuitoare a Domnului Iisus Hristos în om şi prin om, de aceea întreaga viaţă şi gândire a unui sfânt este o iradiere senină a Evangheliei şi a învierii lui Hristos. In schimb, şarlatanii sunt plini de pete întunecoase, de tot felul de obscurităţi atât în învăţătura, cât şi în viaţa lor morală.

7. Concluzie

In Occident, procesul galopant de dizolvare a valorilor creştinismului în sincretismul masonic „New Age” este pornit de peste 40 de ani, iar la noi în ţară de aproape 14 ani. Dacă vom merge în ritmul acesta, viitorul neamului românesc nu ni se arată deloc mai bun sau mai luminos, întrucât va fi iminent pericolul degradării şi al dezbinării noastre religioase şi morale. Căci prin „religia viitorului”, prin practicile orientale şi prin „terapiile complementare” ancorate bine în ideologia New Age, diavolul încearcă să jure Adevărul creştin din minţile oamenilor şi să facă accesibile omului modern iniţieri satanice chiar fără ca el să vrea sau să ştie (manipularea se face insistent prin mass-media) şi, prin ele, să-i impună un mod de viaţa antihristic. Trăim vremuri foarte tulburi astăzi, căci diavolul ştie că mai are puţină vreme şi caută să înşele cât mai mulţi oameni prin vicleşuguri tot mai subtile.

Insă noi, creştinii ortodocşi, care am primit harul dumnezeiesc şi-l primim neîncetat în Biserica Dreptmăritoare a lui Hristos prin Sfintele Taine, aşa cum l-au primit toţi Sfinţii, nu trebuie să căutăm „semne şi minuni” exterioare, care pot fi uşor simulate de duhurile rele, „ deţinând adevărul, în iubire, să creştem întru toate pentru El, Care este capul – Hristos” (Efeseni 4, 15). Să nu ieşim din hotarele Părinţilor noştri, din cuminţenia Ortodoxiei, în care milioane de Sfinţi au primit făgăduinţele mântuirii lui Dumnezeu, ci având deci aceste făgăduinţe, iubiţilor, sa ne curăţim pe noi de toată întinarea trupului şi a duhului, desăvârşind sfinţenia în frica lui Dumnezeu(II Corinteni 7,1).

Ieromonah Mihail Stanciu

[1] Iată cum este luat numele lui Dumnezeu în deşert.

[2] Despre toate acestea şi combaterea ortodoxă a acestor practici vezi la Sf. Nicodim Aghioritul,Hristoitia, Editura Bunavestire, Bacău, 2001 (reeditare).

[3] A se vedea şi lucrarea Ierom. Serafim Rose, Ortodoxia şi religia viitorului, Editura Casa Cărţii, Chişinău, 1995, reeditată la Editura Cartea Ortodoxă, Pr. Serafim Rose, Ortodoxia şi religia viitorului, Editura Cartea Ortodoxă & Editura Egumenita, Galaţi, 2004.

[4] Atenţie! Mulţi dintre pretinşii vindecători îşi trimit clienţii la preot pentru Spovedanie, afirmând că „tratamentul” lor este mai eficient apoi. De fapt, este un act viclean, prin care vor să pară în conlucrare cu Biserica, încercând să-şi legitimeze astfel activitatea.

[5] Pr. prof Dumitru Staniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, vol.1, Editura Cristal, Bucureşti, 1995, p. 83.

[6] Jean-Claude Larchet, Teologia bolii, traducere din limba franceză de Pr. prof. Vasile Mihoc, Editura „Oastea Domnului”, Sibiu, 1997.

[7] Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capul 82 din A treia sută a capetelor despre dragoste, înFilocalia, vol. 2, ediţia 1993, p. 120.

[8] Sfântul Maxim Mărturisitorul, Scolia 3 la Răspunsul 59 către Talasie, in Filocalia, vol. 3, ediţia 1994, p. 329.

[9] Nu ne-am propus să dezvoltăm detaliile legate de medicină, ci ne rezumăm la a expune principiile însănătoşirii sufleteşti şi trupeşti aplicate în Biserica Ortodoxă.

[10] Mai toţi „vindecătorii paranormali” se revoltă împotriva medicinii clasice, propunând mereu altceva, o altă viziune (iluzorie, de fapt) despre viaţă şi suferinţă. Până la urmă îl neglijează de tot pe Dumnezeu, considerându-se ei înşişi adevăraţii vindecători. Ba unii ajung până acolo că îi sugestionează pe pacienţi că se vor vindeca singuri. E un antropocentrism apoteotic.

[11] In acest sens, ne bucură mărturisirea acelor medici creştini care smeriţi, recunosc că„medicul tratează, dar Dumnezeu vindecă!”.

[12] Jean-Claude Larchet, op. cit, pp. 61-63.

[13] Acest fragment biblic face parte din rânduiala Tainei Sfântului Maslu si ne îndeamnă la răbdare şi la rugăciune comunitară. Aceasta reprezintă o mărturie a integrării celui bolnav în comuniunea lărgită a credincioşilor şi a preoţilor, a Bisericii în totalitatea ei. Grija şi dragostea celorlalţi pentru semenul bolnav reprezintă un sprijin decisiv în procesul tămăduirii lui sufleteşti şi trupeşti, o întărire a puterilor lui spirituale şi fizice, prin simpatia şi comuniunea lor.

[14] „Spiritualitatea” New Age, cu totul opusă faţă de cea ortodoxă. Mai multe amănunte în cartea Ierom. Serafim Rose, Ortodoxia şi religia viitorului, Editura Cartea Ortodoxă & Editura Egumenită, Galaţi, 2004.

[15] Faptul că ei se declară ucenici ai unor mari duhovnici nu le dă şi dreptul să pretindă clienţilor lor să-i urmeze fără nici o cercetare prealabilă, deşi asta vor să insinueze.

[16] Vezi cazurile Vladimireşti, Noul Ierusalim-Pucioasa, Visarioniştii.

[17] Sfântul Ioan Scărarul, Capelele 39-44 din Cuvântul III, Despre înstrăinare, din Scara, traducere, introducere şi note, de Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Editura institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1992, p. 76.

[18] Chiar şi droguri, uneori.

[19] Sfântul Ioan Scărarul, Capul 77 din Cuvântul XV – Despre curăţia şi neprihănirea nestricăcioasă, agonisită de cei stricăcioşi prin osteneli şi dureri, în op, cit, p. 246.

[20] Vezi şi paragraful 2.2. din prima parte a lucrării (textul despre spiritism).

[21] Sfântul Ioan Scărarul, Capul 62 din op. cit., p. 238.

[22] Vezi şi la Preot prof. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 269.

Pr. Mihail Stanciu (M-rea Antim, Bucuresti) Sursa: www.razbointrucuvant.ro

Sfântul Teofan Zăvorâtul - Despre Boală

2012-01-09T04:00:00.000-08:00

Boala este lucru al înţelepciunii Dumnezeieşti Milostivirea lui Dumnezeu ﬁ e cu dumneavoastră!

Dacă totul e de la Domnul, şi boala dumneavoastră este tot de la El. Dacă tot ce este de la Domnul e spre mai bine, înseamnă că şi boala dumneavoastră. [...] Vrăjmaşul vă insuﬂă: „Nu vei rezista”. Răspundeţi-i: nici nu mă gândesc să rezist de unul singur, ci nădăjduiesc că Milostivul Domn nu mă va lăsa singur, ci mă va ajuta să ţin piept cum m-a ajutat şi până acum. Iarăşi boala! Să vă dea Domnul răbdare şi seninătate şi să vă izbăvească de cârtirea cea păcătoasă! Nu priviţi cu mohorâre la neputinţe. Ele arată mai degrabă mila şi luarea-aminte a lui Dumnezeu faţă de noi decât lipsa Lui de bunăvoinţă.

Tot ce este de la Dumnezeu spre bine este. Sunt boli a căror vindecare este oprită de Domnul - atunci când El vede că boala e mai de trebuinţă ca sănătatea pentru mântuire.
Nu pot să spun că asta nu s-ar întâmpla şi în ceea ce Vă priveşte. Dumnezeu a trimis boala. Daţi mulţumită Domnului, ﬁ indcă tot ce e de la Domnul spre bine este. Dacă simţiţi şi vedeţi că sunteţi vinovat, începeţi cu pocăinţa şi părerea de rău înaintea Domnului pentru faptul că n-aţi păzit darul sănătăţii cel de la El primit.

Iar apoi trebuie să vă gândiţi doar că boala e de la Domnul şi că nimic nu are loc întâmplător.

Şi după aceea multumiţi din nou Domnului. Boala smereşte, înmoaie suﬂ etul şi-i uşurează obişnuita povară a grijilor de multe feluri. [...]

V-aţi îmbolnăvit! Ce este de făcut? Răbdaţi şi multumiţi lui Dumnezeu, spunând în sinea dumneavoastră:„Această boală este pentru păcatele mele mari şi nenumărate. Domnul îmi ia puterile ca prin aceasta să mă facă mai înfrânat. El nu mai ştie cum să mă îndrepte altfel. A încercat şi cu mila, şi cu necazurile, şi nimic nu a folosit. Iar ceasul morţii se apropie şi, când va veni, ce va face ticăloşia mea? Doamne, Dumnezeul meu! Cruţă zidirea Ta cea neputincioasă. Când omul e bolnav, ﬁ e şi uşor, moartea îi vine în minte ca suﬂ etul să cunoască cu lucrul cât de adevărat este cuvântul înţeleptului: „Adu-ţi aminte de cele mai de pe urmă ale tale. Şi în veac nu vei păcătui” (Sirah 7, 38).

Boala şi aducerea-aminte de moarte

B. este bolnavă... Fie ca în această vreme potrivită sa se deprindă cu mântuitoarea aducere-aminte de moarte... Cel sănătos anevoie îşi aminteşte de ea... Domnul trimite boala tocmai pentru a aminti de moarte şi prin această aducere-aminte să facă pe bolnav a se îngriji, în sfârşit, şi de pregătirea pentru moarte.

Gânduri în vremea bolii

Însuﬂ eţiţi-vă! Priviţi cu veselie în ochii bolii! Lăsaţi-vă însă mai puţin în voia închipuirilor... Vă vor veni în cap multe nimicuri de tot felul... Vă veţi certa cu toata lumea... Toate astea în gând după aceea va trece totul. Fiţi senin! Pesemne că în drum v-ar ﬁ întâmpinat vreo primejdie şi iată că Domnul v-a ţintuit prin boală acasă... Daţi multumită Domnului.

Şi, oricum, rugaţi-vă ca să binevoiască a vă face sănătos. Să vă mântuiască Domnul! Domnul să vă binecuvânteze! Gândurile dumneavoastră despre starea deznădăjduită în care, pasămite, vă aﬂ aţi, sunt cu totul netrebnice. La mijloc e vrăjmaşul care vă tulbură. Cine poate să spună ce va ﬁ ? Unul e Dumnezeu, însă vrăjmaşul păgâneşte, dându-se pe sine drept Dumnezeu, tulburând cu proorocia sa vicleană, clătinând credinţa şi alungând liniştea din inimă. Nu-l ascultaţi, ci staţi neclintită în credinţă că boala e de la Dumnezeu şi spre binele dumneavoastră, iar după ce-şi va face treaba va pleca... şi veţi ﬁ sănătoasă, şi veţi sluji Domnului într-o mănăstire.

Pentru toate multumiţi Domnului - şi pentru boală mulţumiţi. Mie, din afară, îmi e uşor să vorbesc astfel; dumneavoastră poate că în fapt nu vă este uşor să simţiţi aşa. Oricum, vorbind despre răbdare, mă şi rog să vă dea Domnul a îndura cu seninătate boala şi de asemenea să trageţi oarecare învăţături din ea.

Cine ştie pentru ce v-a ţintuit la pat Domnul? Neîndoielnic este însă că şi lucrul acesta a fost îngăduit de El pentru ajutorarea felului de viaţă pe care vi l-aţi ales şi pe care vă străduiţi să îl păstraţi cumva. Din această latură nici nu mai trebuie iscodită boala dumneavoastră.

Pentru a răbda cu seninătate în clipa înteţirii suferinţelor, căutaţi-vă bărbăţie şi în aducerea-aminte de răbdarea tuturor sﬁ nţilor şi, mai ales, a mucenicilor. Cât şi cum au răbdat ei? Ne este greu şi să ne închipuim. De altfel, tuturor „prin multe necazuri li se cuvine a intra întru Împărăția Cerurilor” (Fapte 14,22). Şi ceea ce a fost făgăduit de Domnul se numeşte cunună. De ce? Fiindcă nu ne putem înălţa la ea fără pătimiri. Calea într-acolo este crucea luată de bună voie sau trimisă de Dumnezeu. [...]

Despre boală şi felul de viaţă dus Mila lui Dumnezeu ﬁ e cu dumneavoastră!

V- aţi îmbolnăvit? Dar slavă lui Dumnezeu că vă înzdrăveniţi sau v-aţi înzdrăvenit deja. Slavă lui Dumnezeu şi pentru ca aţi îndurat nu fără folos boala. Învăţăturile pe care le-aţi primit din cele întâmplate cu dumneavoastră sunt foarte însemnate şi în viaţa lumească, cu atât mai mult în cea duhovnicească. Nu este nimic de aşteptat din partea oamenilor şi toată grija trebuie aruncată la Domnul; pe lânga asta, trebuie să aşteptăm mereu moartea în credință că Domnul ne mai lasă să mai trăim, ca să ne curăţim de păcate, lucru spre care trebuie să ne întoarcem toată grija. Aceste puncte sunt „pârghiile” şi „direcţiile” vieţii duhovniceşti. [...]

Din punctul de vedere al refacerii puterilor, felul mâncării este un lucru secundar...

Lucrul de căpetenie îl constituie mâncarea proaspată, aerul curat... şi, mai presus de toate, liniştea duhului. Neliniştea duhului şi patimile strică sângele şi lovesc chiar în inima sănătăţii. Postul şi îndeobşte viaţa ascetică sunt cel mai bun mijloc de a păstra sănătatea şi de a o face să înﬂ orească. Neamţul Gufeland a scris o carte despre prelungirea vieţii, unde ridică în slăvi şi viaţa ascetică. Cei ce ridică în slăvi ştiinţa, trebuie să asculte de el, iar noi avem alţi dascăli, mai de seamă decât acest neamţ. Rugăciunea înalță duhul pe tărâmul lui Dumnezeu, în care este rădăcina vieţii - iar prin duh şi trupul se împărtăşeşte din această viaţă... Duhul umilit, simţămintele şi lacrimile de pocăinţă nu răpesc, ci dau putere omului, ﬁ indcă aşază suﬂ etul într-o stare de bucurie. Bine aţi făcut că nu v-aţi supus îndemnurilor lumești. [...]

Îngrijirea bolnavilor este plăcută lui Dumnezeu

Hristos a Înviat! Puterile dumneavoastră, deşi nu s-au refăcut deplin, se arată îndestulătoare totuşi pentru îngrijirea unui bolnav care nu merită o asemenea îngrijire; însă Domnul Cel milostiv nu Se va uita la nevrednicia bolnavului şi va ţine în socoteală îngrijirea ca şi cum I-ar ﬁ fost dată chiar Lui iar după aceea va trimite în schimb mângâiere sau deplină însănătoşire, sau va pune deoparte răsplata cuvenită pentru veacul cel viitor. [...]

Înnoirea prin rugăciune după însănătoşire

Sunt foarte bucuros că v-aţi pus, în cele din urmă, pe picioare. Omul care s-a însănătoşit se simte îndeobşte înnoit. Cred că aveţi acelaşi simţământ. Trebuie să faceţi în aşa fel ca înnoirea trupească să ﬁ e însoţită de o înnoire duhovnicească. Dumnezeu v-a dat-o sau v-a arătat-o în scurta rugăciune pe care aţi făcut-o atunci. Mi-a şi venit în minte să vă îndemn: apucaţi-vă de o rugăciune scurtă şi face-ţi-o mereu... şi la lucru, şi când nu lucraţi, şi când mergeţi şi când şedeţi, fără încetare. La început vă veţi sili să faceţi această mică rugăciune, iar după aceea se va spune de la sine... Doar apucaţi-vă de ea şi daţi-vă osteneala fără încetare... E rugăciunea: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătoasa.” Iar când faceţi această rugăciune, să vă ţineţi luarea-aminte nu în cap şi nu în cer, ci în inimă. După ce o veţi deprinde, veţi alunga prin ea toată tulburarea şi veţi aduce pace în suﬂ etul dumneavoastră.

Bolile sunt de la Dumnezeu spre mântuirea noastră

Totul e de la Dumnezeu: şi bolile, şi sănătatea. Şi de la Dumnezeu totul ni se dă spre mântuirea noastră. Aşa să îţi primeşti şi tu boala şi să dai mulţumită pentru ea lui Dumnezeu, Care Se îngrijeşte de mântuirea ta. Cum anume slujește spre mântuire boala trimisă ţie de Dumnezeu poţi nici să nu încerci să aﬂ i, ﬁ indcă se prea poate să nici nu reuşești. Dumnezeu trimite boala uneori ca pe o pedeapsă, ca pe un canon, alteori spre învăţare de minte, ca omul să îşi vină în ﬁ re, alteori, ca să îl izbăvească de un necaz ce ar cădea asupra lui de ar ﬁ sănătos, alteori ca omul să vădească răbdare şi prin aceasta mai mare răsplată să merite, iar alteori, ca să se curăţească de vreo patimă, ca şi din multe alte pricini.

Despre boală ca nevoinţă mântuitoare

Mila lui Dumnezeu ﬁ e cu dumneavoastră! Vă tot văitaţi, dar vă văitaţi în chip mântuitor, pentru lucrarea mântuirii. Să binecuvânteze Domnul grijile dumneavoastră în această privinţă. Sunteţi bolnav cu trupul, iar lucrarea mântuirii cere osteneli şi lipsuri. Ce să faceţi? Răbdaţi cu seninătate sănătatea dumneavoastră şubredă şi mulţumiţi pentru ea lui Dumnezeu - ﬁ indcă, de n-ar ﬁ ea, poate că aţi umbla cu picioarele în sus, în vreme ce acum şedeţi şi umblaţi cum trebuie. Alt folos este şi acela că, dacă aţi ﬁ fost sănătoasă, aţi ﬁ fost nevoită, dacă v-aţi ﬁ hotărât să vă daţi osteneala pentru mântuirea dumneavoastră, să ţineţi posturi aspre, să faceţi privegheri, rugăciuni lungi, să staţi la slujbele bisericeşti de obşte şi încă alte lucruri anevoioase să întreprindeţi. Acum însă, în loc de toate acestea, vi se socoteşte răbdarea sănătaţii şubrede. Răbdaţi, deci, şi de nimic nu vă tulburaţi. Atâta doar: să ţineţi suﬂ etul în starea cuviincioasă. Partea duhovnicească vă e întreagă. Ca atare, cu ea trebuie să slujiţi lui Dumnezeu întru toată deplinătatea: să vă trezviţi şi să privegheaţi să aveţi duh înfrânt şi smerit, să petreceţi în rugăciune (a minţii şi a inimii, în a-L avea pe Domnul pururea înainte), să alungaţi gândurile, să hrăniţi smerenia, să nu osândiţi, să vă bucuraţi cu cei ce se bucură, să vă necăjiţi cu cei necăjiţi, să vă aduceţi aminte de Dumnezeu şi de ceasul morţii, şi toate cele de acest fel... Iată-vă mântuirea! Iar cât priveşte cele ce mi-aţi scris despre mâncare şi băutură, cu ele nu e nicio împiedicare dacă totul este întrebuinţat cu măsură. Mântuiţi-vă!

[...]

Este păcat să cârteşti în boli

[...] Sănătatea dumneavoastră s-a şubrezit. Sănătatea şubrezită poate să şubrezească şi mântuirea atunci când, din gura bolnavului, se aud cuvinte de cârtire şi strigăte de nemulţumire. Să vă ajute Dumnezeu a vă izbăvi şi de un necaz şi de celălalt! Vedeţi unde vreau să ajung? La dumneavoastră se strecoară anumite cuvinte; cuvintele vin, ﬁ reşte, din simţăminte şi gânduri pe potrivă, iar acestea din urmă sunt de aşa un fel, că lucrarea mântuirii nu se poate împlini cu ele. Binevoiţi a lua aminte la aceasta şi a vă îndrepta... Sănătatea şi boala sunt în mâinile purtării de grijă a lui Dumnezeu mijloace pentru mântuire atunci când atât una, cât şi cealaltă sunt folosite în duhul credinţei... Dar ele duc la pierzanie atunci când omul se poartă, în privinţa lor, după toanele sale. Lucrul de care aveţi deosebită nevoie este răbdarea senină şi supusă lui Dumnezeu. Îndată ce se va arăta în suﬂ etul dumneavoastră o asemenea aşezare, veţi intra fără întârziere pe calea mântuirii, care duce la rai. Şi - luaţi aminte! - să prindeţi suﬂ et atunci. [...]

Cel ce rabdă bolile şi necazurile se aseamănă prin nevoinţa sa mucenicilor

Încă o durere pentru dumneavoastră - boala ﬁ icei... Iată ce vă voi spune: de vreme ce aţi încercat deja toate mijloacele omeneşti, nu mai rămâne decât să vă împăcaţi cu această amărăciune şi s-o purtaţi cu supunere faţă de Dumnezeu, având credinţă că această boală e de neapărată trebuinţă pentru mântuirea dumneavoastră şi a ﬁ icei dumneavoastră, precum şi a soţului ei... După această împăcare, să vă păstraţi liniştea şi tot cu linişte ajutaţi-vă şi ﬁ ica. Aduceţi-vă aminte că cei ce rabdă supuşi lui Dumnezeu amărăciunile şi durerile sunt în ceata mucenicilor. Aduceţi-vă aminte de mucenici, care uneori erau lăsaţi în temniţă, ﬁ ind chinuiţi mereu, câţiva ani - 5, 10, 20; însă răbdau cu supunere şi seninătate, având raiul înaintea ochilor... pentru răbdare. Să vă binecuvânteze Domnul! Mântuiţi-vă!

Boala ne învaţă să ﬁ m smeriţi

Pentru faptul că nu v-aţi însănătoşit încă îmi pare rău. Să vă dăruiască Domnul însănătoşire deplină... Totuşi boala ne învaţă să ﬁ mai smeriţi şi supuşi voii lui Dumnezeu. Fiţi senin şi pentru toate multumiţi lui Dumnezeu cu încredinţarea că totul merge spre cel mai bun deznodământ, chiar dacă asta nu se vede acum. Veţi vedea după. În boală deprindeţi smerenia, răbdarea, seninătatea şi recunoştinţa faţă de Dumnezeu. În ce priveşte faptul că năvăleşte asupră-va nerăbdarea, este omeneşte să ﬁ e aşa.

Dacă vine, trebuie să o alungaţi. Simţământul de apăsare pricinuit de boală este tocmai ca să aveţi ce răbda. Unde nu se simte apăsare, acolo nu-i nicio răbdare; însă când vine simţământul de apăsare împreună cu dorinţa de a o înlătura, nu e nici un păcat în asta. Este un simţământ ﬁ resc. Păcatul începe când în urma acestui simţământ suﬂ etul se lasă pradă nerăbdării şi începe să se încline spre cârtire.

Fragment din Sfântul Teofan Zăvorâtul, Boala și moartea,

București, 2002

Terapia prin plante (fitoterapia)

2012-01-09T03:40:00.000-08:00

Într-o epoca în care atât de multi oameni se îndeparteaza tot mai mult de modul de viata naturist si sunt amenintati de boli grave din cauza unei false atitudini în fata vietii, ar trebui sa regasim drumul ce duce spre plantele noastre medicinale, pe care Dumnezeu, prin bunatatea Sa, ni le-a daruit înca din timpuri stravechi.

“Domnul lasa doctoria sa creasca din Pamânt si un întelept n-o dispretuieste”. (Sirah 38, 4)

Dumnezeu a lasat pentru fiecare boala sa creasca o mica planta. Astfel, fiecare om îsi poate ajuta propria sanatate, daca va culege, va folosi cu grija si la timp plante din “farmacia Domnului”.

Ca urmare a faptului ca, în perioada postului, utilizarea plantelor medicinale în dieta alimentara zilnica are un rol important în restabilirea echilibrului metabolic, ne vom ocupa în continuare de problematica terapiei prin plante (fitoterapia), oferind date despre avantajele, culegerea, uscarea, pastrarea si formele prin care pot fi administrate plantele de leac. Exista înca imens de multe valente inexplicabile ale acestor medicamente naturale.

Medicina chimioterapeutica, folosind substante de sinteza, lucreaza cu un numar mai mic de principii active decât putem întâlni în regnul vegetal.

Fitoterapia este tot o chimioterapie, numai ca “laboratorul” este însasi planta, iar produsele sunt mult mai benefice. Stiinta a demonstrat ca elementele chimice benefice ale plantelor sunt mai asemanatoare compusilor organismului uman, decât compozitia medicamentelor de sinteza. De aceea, asimilarea lor si influenta asupra proceselor noastre metabolice este mult mai buna.

De asemenea, substantele active din plante nu sunt sub forma pura, ele având în compozitia lor o serie întreaga de compusi, care potenteaza actiunea terapeutica, scazându-le în acelasi timp si toxicitatea. De multe ori, efectul benefic este datorat interactiunii mai multor principii active, unele înca nestudiate de farmacologi.

Planta, în întregimea ei, este un medicament si nu doar o suma de substante, fiindca acestea din urma se potenteaza reciproc si o fac sa fie mult mai bine tolerata de organismul uman. Din acest motiv, nici un medicament de sinteza, în care autorii îsi închipuie ca au concentrat toate valentele plantei, nu va fi la fel de folositor trupului nostru ca planta în sine.

Interesant de subliniat este una din credintele cele mai misterioase din întreg domeniul ierburilor de leac: înainte ca boala sa fi dat primele semne de alarma, înainte deci de orice simptom, plantele “simt” afectiunea ce e pe cale de a se naste! De aceea, în jurul casei taranesti cresc si ierburi de leac, care pot contracara o parte din bolile gospodarului, iar aparitia si dezvoltarea acestora este departe de a fi întâmplatoare. De aici rezulta ca taranul traieste într-o comuniune profunda cu natura, uimitoare pentru noi, cei crescuti la oras. Însa, cea mai mare parte dintre plantele medicinale sunt culese din locuri salbatice, din luminisurile padurilor.

De la majoritatea plantelor se folosesc partile aeriene, recoltate îndeosebi în timpul înfloririi. Momentul recoltarii depinde de multi factori, dar, în general, urmatoarele principii trebuie sa fie respectate:

· radacinile, rizomii, tuberculii si bulbii se recolteaza toamna târziu, dupa caderea primei brume, sau primavara, înainte de a da frunza; în aceste perioade, principiile active sunt concentrate în radacini;

· ramurile se recolteaza la începutul toamnei, când frunzele nu mai sunt în activitate, iar substantele esentiale nu au coborât înca în radacini;

· frunzele se strâng când sunt bine dezvoltate, dar înainte de aparitia butonilor florali;

· florile se culeg înainte de desfacerea completa si fecundatie;

· mugurii se culeg primavara, cât mai devreme, înainte de perfecta circulatie a sevei prin planta;

· fructele se culeg coapte, dar nu trecute din copt;

· semintele se culeg când plantele încep sa se usuce.

Exista un calendar al culegerii plantelor de leac, pe care, în liniile sale principale, îl vom parcurge în continuare:

Ø ianuarie : vâsc;

Ø februarie : muguri de mesteacan, coaja de salcie, urechelnita;

Ø martie : podbal, muguri de plop, frunze de papadie, pochivnic;

Ø aprilie : frunze de ciubotica-cucului, urzica, fumarita;

Ø mai: radacini de raculet, flori de iedera, trei frati patati, mierea ursului, nasturel, napraznic, pelin, lingurea, roinita, paducel, limba mielului;

Ø iunie : cicoare, mac, telina, anghelica, arnica, lemnul Domnului, brusture, cretisor, miruta, musetel, parul Maicii Domnului, vinarita, maces, brâncuta, silur, nalba, dumbet, sulfina, soc, galbenele, verbina;

Ø iulie-august : frunze si vârfuri înflorite de busuioc, catusnica, coada soricelului, cimbrisor, coltul lupului, isop, iarba neagra, matasea porumbului, tei, albastrele, flori de musetel, lumânarica, splinuta;

Ø septembrie si octombrie : pentru majoritatea plantelor de leac este vremea recoltarii fructelor.

Trebuie avut grija ca recoltarea sa se faca întotdeauna pe timp uscat si însorit. De asemenea, la culegere trebuie evitate zonele din apropierea suprafetelor agricole, care pot fi stropite cu substante chimice sau unde s-au raspândit îngrasaminte; trebuie cautate poieni izolate în mijlocul padurilor, locuri neumblate. Nu se vor culege niciodata plante cu insecte pe ele sau plante aflate în locuri cu ciuperci.

Pentru uscare, se vor folosi încaperi aerisite, spatioase, cu temperatura ridicata (20°-25°C) în care plantele, legate în buchete rare, pot fi suspendate. În ceea ce priveste formele de administrare, cele mai des întâlnite sunt infuzia, decoctia si maceratia. Mai sunt folosite alcoolatul, vinul medicinal, siropul, esenta, extrasul, sucul.

Infuzia înseamna oparirea plantei sau amestecului de plante în apa clocotita si lasarea vasului acoperit timp de aproximativ 10 minute (în cazul radacinilor, în jur de 25 de minute).

Înainte de oparire, se recomanda lasarea plantelor timp de câteva minute în apa rece. Dupa oparire, infuzia se strecoara. Eficienta terapeutica maxima a infuziilor este atunci când se beau calde, dupa aproximativ 15-20 de minute de la preparare.

Decoctia este fierberea plantelor în apa, la foc molcom, timp de 15-30 de minute. Este un procedeu specific de preparare a ceaiurilor din radacini, fructe si scoarta ramurilor.

Infuziile si decoctiile nu se îndulcesc. Daca totusi se simte nevoia acoperirii gustului uneori cam amar al plantei, vom folosi numai miere. În acest caz sa evitam produsele industriei alimentare. Este de preferat mierea naturala, cumparata direct de la producator. De asemenea, trebuie avut grija ca florile din care a fost obtinuta mierea sa nu interactioneze cu planta pe care o folosim în infuzie sau decoctie.

Maceratia înseamna lasarea plantei în apa rece, în alcool, în vin sau în ulei. Timpul maceratiei este diferit de la planta la planta, între o noapte, câteva zile sau chiar câteva saptamâni, dupa care se strecoara.

Siropul se obtine fierbând maceratiile împreuna cu mierea (50%), iar sucul se obtine prin presarea plantelor proaspete, îndeosebi a fructelor.

Ierburile de leac pot fi administrate pe cale bucala, prin bai, prin cataplasme, prin fumigatie sau inhalare.

O observatie esentiala, care priveste orice prelucrare a plantelor în apa, se refera la calitatea apei. Sa nu folosim apa de la robinet. Aceasta este tratata chimic, iar compusii care au participat la acest tratament pot influenta actiunea substantelor din planta. Apa buna înseamna fie apa de izvor sau de fântâna, fie apa plata. Trebuie retinut de asemenea faptul ca nu trebuie folosite vase din metal sau daca sunt din metal, peretii interiori trebuie sa fie smaltuiti.

Deoarece spatiul îndrumarului nu ne permite sa intram mai în amanuntime, pentru a ne largi dimensiunea cunoasterii personale, recomandam consultarea urmatoarelor titluri de lucrari în acest domeniu:

I. Marturisirile Maicii Sofronia de Alexander Reinhardt.

II. Sanatate din farmacia Domnului de Maria Treben.

III. Terapia naturala -

Bucataria fara foc -

Minitratat de hrana vie de Elena Nita Ibrian.

Cel ce se decide sa întrebuinteze plantele medicinale, ar trebui sa înceapa cu cele depurative (care curata sângele), cum ar fi leurda, urzica, ventrilica, papadia si patlagina.

Reamintim ca este foarte important sa se consume în timpul zilei o cantitate mare de ceai în cazul bolilor ce par incurabile.

În acest capitol ne-am straduit a îndruma oamenii atât spre plantele medicinale si puterile lor, dar mai ales spre forta suprema a Creatorului, în ale carui mâini se afla cuibarita viata noastra.

La El sa cautam ajutor si mângâiere, iar la boala grea sa luam, smeriti si cucernici, ierburi din farmacia Lui. El ne conduce, de El depinde sa ne umplem de daruri si sa ne dirijeze viata dupa vointa LUI.

Sursa: http://biserica.org

Credinţa creştină şi medicina

2012-01-09T03:27:00.000-08:00

Problemele cu care se confrunta lumea in care traim sunt tot mai mari. Calmarea si rezolvarea multora dintre aceste probleme, pretinde un dialog continuu intre toti aceia care au ceva de spus si de facut pentru depasirea situatiilor critice si pentru vindecarea ranilor care produc durere atat in viata persoanei, cat si in viata societatii.

Cu binecuvantarea Inalt Prea Sfintitului Parinte Arhiepiscop Bartolomeu al Clujului, ne intalnim din nou, acum a treia oara, la Simpozionul Ortodox de Medicina si Teologie, in acest cadru generos oferit de Domnul Conferentiar Doctor Mircea Gelu Buta, pentru a continua si a adanci dialogul, cunoasterea si conlucrarea.

Dialogul dintre Medicina si Biserica, dintre medici si preoti se dovedeste a fi viabil si necesar, deoarece in preocuparile noastre si unii si altii ne intalnim cu omul suferind, cu omul bolnav trupeste si sufleteste, cu omul care in incercarile prin care trece se lupta cu suferinta cautand sursele refacerii sanatatii nu numai in stiinta si practica medicala, ci mai ales la Dumnezeu, de la Care asteapta ajutorul prin Biserica, prin medic si preot deopotriva.

Spitalul, din acest punct de vedere, este spatiul de interferenta a stiintei si practicii medicale cu credinta, iar punctul cel mai important al interferentei medic-preot este vindecarea bolnavului realizata atat prin administrarea tratamentului medical cat si prin lucrarea dreptei credinte, care ca dreapta cunoastere, cinstire si traire a lui Dumnezeu, reface in omul bolnav legatura cu harul divin, cu energiile dumnezeiesti necreate prin care se fortifica sufletul si trupul.

Tematica simpozionului din acest an este deosebit de generoasa. Apartenenta noastra in calitate de crestini la Biserica, la Trupul lui Hristos, pretinde de la noi, medici si preoti, sa ne conjugam preocuparile in vederea depasirii situatiilor de criza provocate de instrainarea omului de Dumnezeu, instrainare care s’a aflat mereu, de-a lungul timpului la originea tuturor incercarilor si a suferintelor prin care a trecut si trece omul si societatea.

Durerea cauzata de nestiinta, boala, saracie, singuratate si moarte sunt expresia conditiei umane cauzate de starea de cadere in pacat, de instrainarea de Dumnezeu, de Izvorul Vietii prin neascultarea lui Adam si a urmasilor lui.

Durerea este rezultatul fiziologic al traumatizarii proprii prin deviere de la drumul dat prin actul creatiei, iar moartea este rezultatul departarii de Dumnezeu.

Coruptibilitatea firii omenesti si a persoanei, la fel ca si moartea, nu sunt dorite de Dumnezeu, cu toate ca uneori apar ca pedeapsa a lui Dumnezeu pentru pacatul savarsit, pentru calcarea Poruncilor. Dar, aceste stari nu sunt menite sa dureze vesnic. Durerea produsa de pacat este preschimbata de Dumnezeu prin lucrarea caintei si a pocaintei (schimbarea launtrica, intoarcerea la Dumnezeu), in mijloace de biruire a pacatului.

i moartea insasi, prin Dumnezeu este intoarsa impotriva stricaciunii si a cauzei stricaciunii: pacatul, ca distrugere a lui, pentru ca raul sa nu fie vesnic, fara de moarte.

Potrivit cunoasterii teologice, intreaga creatie este destinata sa ajunga la transfigurare, la o innoire intru nestricaciune prin Biserica in imparatia lui Dumnezeu. Acesta este un adevar fundamental, de care pe parcursul vietii trebuie sa ajungem sa fim convinsi, pentru ca eforturile si intreaga noastra munca sa nu ramana zadarnice.

Odata cu intruparea Mantuitorului si cu intemeierea Bisericii a inceput opera dumnezeiasca a mantuirii, a restaurarii omului prin Mantuitorul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu.

Biserica este in lume si prin intemeierea, misiunea si scopul ei, se afla intr’o solidaritate fiintiala si organica cu lumea. Viziunea crestina ortodoxa asupra raportului dintre Biserica si lume, pleaca de la premisa ca lumea este darul iubirii lui Dumnezeu. Lumea este omenirea cazuta, care prin convertire personala si conlucrare cu Dumnezeu, in Biserica si prin Biserica, trebuie sa ajunga de la antropocentrism la teocentrism. „Dumnezeu S’a facut Om, pentru ca pe om sa-l indumnezeiasca.” Acesta este mesajul si scopul Bisericii in lume.

Receptarea acestui mesaj in planul personal al vietii, aduce lumina, implinire si bucurie in toate domeniile vietii oamenilor.

Apropierea omului de Dumnezeu prin credinta sporeste darul si puterea vietii.

Lucrarea tamaduitoare a medicului si a preotului inspre omul suferind se intalneste in actul medical si cu dreapta credinta. Pentru lucrarea lor benefica, atat medicul, cat si preotul care isi indeplinesc bine slujirea, sunt cinstiti de Dumnezeu si de oameni. (Cartea Intelepciunea lui Isus, fiul lui Sirah 38, 1 si 1 Tim 5, 17).

Dreapta credinta, asumata si traita in Sfanta Biserica, care este „stalpul si temelia Adevarului” (1 Tim 3, 15) este pentru oricare credincios un izvor al harului divin, al puterii care reface, innoieste sufletul si trupul, facand posibila trecerea de la stricaciune la nestricaciune, de la moarte la Viata, pana la partasia dumnezeiestii firi. Aceasta credinta primita in dar de la Sfantul Duh, in Sfanta Taina a Botezului, trebuie mereu sustinuta prin viata duhovniceasca traita in ascultare de Biserica, in continua legatura cu: Sfanta Scriptura si Sfanta Traditie, care sunt izvoarele Revelatiei divine, sunt Sfintele Taine prin care in Biserica se revarsa energiile divine, harul, puterea lui Dumnezeu spre refacerea si desavarsirea trupului si a sufletului (mai ales Spovedania, Sfanta Impartasanie si Sfantul Maslu, pentru cei bolnavi), participarea la sfintele slujbe, mai ales la Sfanta Liturghie, exercitiul rugaciunii si al infranarii, postul alimentar si duhovnicesc, cinstirea sfintilor si a sfintelor moaste, cinstirea icoanelor Mantuitorului, ale Maicii Domnului, ale sfintilor ingeri si ale tuturor sfintilor.

Toate aceste lucrari ale credintei, care ne sunt daruite de Sfanta Biserica pot fi pentru oricare bolnav surse de insanatosire, de sporire a vietii vremelnice si vesnice.

Trairea dreptei credinte, oriunde si in orice imprejurare, este izvor de sanatate trupeasca si sufleteasca. Instrainarea de Dumnezeu, necredinta, a fost si ramane sursa necazurilor si a tuturor suferintelor. „Necazurile vin, ne spune Patericul, pentru ca ne semetim cand Dumnezeu ne miluieste.”

Semetia omului a generat de-a lungul veacurilor abaterea de la stiinta, de la dreapta cunoastere si lucrare, de la ortodoxie si ortopraxie la zona intunecata a devierilor de la cunoastere, care au sporit si sporesc suferinta.

Actul medical, bazat pe cunoastere si credinta duce la depasirea situatiilor de criza provocate atat de bolile trupesti cat si de cele sufletesti. Falsa cunoastere si falsa credinta sporesc situatiile de criza, instrainand si izoland persoana suferinda de sansa primirii ajutorului recuperator.

In aceasta zona a insuficientei cunoasterii, uneori voita si asumata, se gaseste pseudo-medicina si produsele falsei credinte: ereziile, ocultismul, practicile magice si vrajitoria, satanismul si spiritismul care, in anumite momente ale evolutiei istorice, au adus multa suferinta celor care le-au cazut victima.

Ceea ce pentru dreapta credinta reprezinta falsa credinta, pentru medicina reprezinta pseudo-medicina, ca deviere de la cunoasterea stiintifica si de la corecta practicare a actului medical.

Fara a intra in amanunte, in detalii, pseudo-medicina este definita ca fiind practicarea ilicita, neautorizata a celei mai grele dintre stiinte: medicina. Se refera la actele medicale nestiintifice.

Aceste practici medicale necontorizate, peudo-medicale, pot fi:

1) in folosul pacientului: reducerea fracturilor de catre persoane fara studii medicale; administrarea ceaiurilor medicinale; anumite recomandari alimentare.

2) in defavoarea pacientului: administrarea incorecta a unor tehnici orientale, cum ar fi acupunctura; indicarea unor asocieri de plante, restrictii alimentare care pot agrava boala.

Aceste tehnici pseudo-medicale au fost favorizate de lacunele medicinii in tratarea unor boli, credibilitatea si lipsa de instruire a pacientilor, conditiile socio-economice precare, insuficienta stapanire a campului medicinii alternative (homeopatie, tratamentul bio-energetic, acupunctura), sarlatanism, toate acestea fiind periculoase atunci cand impiedica bolnavul sa recurga la serviciile medicului, cand determina bolnavul sa abandoneze un tratament medical, cand induc bolnavului o dependenta de „vindecator” sau produc o stare de neincredere in actul medical.

La depasirea acestor neajunsuri si a urmarilor pe care le genereaza, astazi, poate mai mult decat alta data, conlucrarea medicilor si a preotilor, prezenti acum in numar mare in spitale, poate deveni deosebit de folositoare.

Oriunde, dar mai ales la patul bolnavului, acasa sau la spital, prezenta si lucrarea preotului este la fel de importanta ca si lucrarea medicului. Omul pentru a fi recuperat trebuie privit in integritatea lui bio-psihico-sociala, alcatuit fiind din trup si din suflet, valorile credintei impreuna cu cele ale stiintei ducand la sporirea actului vindecarii.

Urmand adevarului stiintei si adevarului religios, intelegem mai usor si medicii si preotii ca spitalul este in primul rand un asezamant caritativ, in care fiecare trebuie sa-si arate iubirea de Dumnezeu (bolnavul prin rabdare si ascultare, medicul prin daruire, preotul prin slujire), dupa cum si Dumnezeu isi arata iubirea fata de toti, deopotriva, si intelegem crezul savantului Nicolae C. Paulescu, care adresandu-se mai ales tinerilor medici, le spunea: „urmand perceptele caritatii, ingrijiti pe bolnavul mizerabil nu ca pe un om, nu ca pe un frate ce sufera, ci ca pe Insusi Dumnezeu” (Dr. Nicolae C. Paulescu: „Spitalul”, conferinta tinuta la deschiderea cursurilor de medicina din cadrul asezamantului spitalicesc „Betleem” din Bucuresti la 12 mai 1913, in „Studii de medicina si filantropie crestina”, Ed. Christian, Bucuresti, 2001, p. 35).

[ text preluat din cartea „Medicii si Biserica”, vol. 3, editura Renasterea ]

Afin

2012-01-09T03:16:00.000-08:00

Afin

Factorul curativ: frunzele

Afectiuni pentru care se recomanda: diaree; diabet; infectii urinare; uremie; guta, reumatism; diaree; enterocolite de fermentatie, de putrefactie; oxiuraza; diabet; infectii urinare.

Sucul este extrem de folositor in infectiile intestinale, enterite, colite, diaree, putrefactii intestinale. Are proprietatea de a cobori nivelul zaharului din sange, fiind un adevarat elixir pentru diabetici. Regleaza scaunele, face sa inceteze fermentatiile intestinale, ajuta la eliminarea gazelor, amelioreaza inflamatiile hemoroidale si restabileste pofta de mancare. Imbunatateste vederea, mai ales cea nocturna.

Prezentare generala

Denumirea uzuala: Afin (lat. Vaccinium Myrtillus), denumiri alternative: afene, afin de munte, asine, coacaza, pomusoare.

Scurta descriere: Arbust inalt de 10-50 de cm, foarte ramificat, cu tulpina verde avand muchii evidente, frunze ovale, cu varf ascutit si marginea marunt dintata, flori solitare, cu corola roz, globuloasa.

Calitati curative si actiune farmaceutica: Taninuri, derivati flavonici, arbutozid, anticataral.

Hipoglicemiant activ; diuretic si dezinfectant al tubului urinar; antidiareic; antihemoragic; anticataral.

Sucul este unul dintre cele mai puternice sucuri de fructe, avand o mare eficienta terapeutica, chiar si in doze mai mici. Sucul de afine prezinta o culoare inchisa, un gust acrisor-astringent si, atentie, pateaza foarte repede. Se remarca prin calitatile sale cicatrizante si anti-hemoragice, continand si substante care impiedica inmultirea bacteriilor.

Recomandari:

- suc din fructe impotriva infectiilor cauzate de bacterii; bun cicatrizant.

O cura de 2-4 saptamani are efecte spectaculoase in bolile circulatorii, in varice si arterita mai ales. Cu ajutorul acestui suc, se trateaza foarte eficient diabetul, dar si complicatiile sale, mai ales cele vasculare.

- vin din fructe in ateroscleroza, constipatie, fermentatie intestinala, insuficienta biliara, diabet, diaree.

Proprietati: antidiareic, antiseptic, bactericid, dizolvant al acidului uric.

Preparare

Suc

Se obtine prin zdrobirea boabelor, urmata de filtrare prin tifon sau strecuratoare de plastic. Sucul se consuma foarte proaspat Se iau 3-4 linguri de suc, amestecat cu putina apa, inainte de mese.

Vin

- 500 g afine, 1 l vin rosu. Se varsa afinele intr-un vas, se adauga doua pahare cu apa si se fierb incet 15 minute. Se adauga vinul rosu si se prelungeste fierberea inca 15 minute. Se lasa sa se raceasca si se filtreaza. Varianta

Se zdrobesc 500 g afine, se adauga 1 l vin alb, o lingurita scortisoara pudra, o lingurita de cuisoare si 100 g miere. Se lasa la macerat 8 zile, se filtreaza si se pune in sticle.

- cate 25 ml, de trei ori pe zi, inainte de mese.

Precautii, contraindicatii si alte comentarii

Nu exista.

Aloe

2012-01-09T03:14:00.000-08:00

Aloe

Factorul curativ: frunze

Afectiuni pentru care se recomanda: alergie, astm, anemie, artrite, artroze, afectiuni ale prostatei, afectiuni ale unghiilor, abcese, boli carentiale, bronsite, colita intestinala, cefalee, cistite, crampe musculare, combaterea efectelor secundare ale chimioterapiei si radioterapiei, cataracta, constipatie cronica, diabet zaharat, depresii, entorse, escoriatii, eruptii cutanate, foliculite, furunculoze, faringite, gingivite, hemoroizi, herpes, hepatita cronica, insomnie, inflamatii cutanate, infectii fungice, intinderi musculare, ligamente, intepaturi de insecte, keratroza, keratite, pancreatita cronica, psoriazis, piele uscata, scleroza multipla, unghie incarnata, urticarie, viroze, vergeturi, varice, zona zoster.

Prezentare generala

Denumirea uzuala: Aloe (lat. Aloe vera)

Scurta descriere:

Inca din antichitate, Aloe Vera a fost utilizata in tratarea diferitelor afectiuni de catre oamenii din intreaga lume, pentru efectele sale binefacatoare asupra sanatatii, dar si frumusetii.

Calitati curative si actiune farmaceutica:

Ca si P (osteogeneza); K necesar activitatii musculare; Fe, componenta a hemoglobinei; Na necesar in schimbul de apa-saruri; CI este antiseptic; Mn cu Mg ajuta sistemul nervos si muscular; Cu cu rol in metabolismul celular; Cr inlesneste activitatea enzimelor, scade lipemia; Zn cu rol in metabolismul protidic; Mono si polizaharide (aici intra Acemannan); Hormoni cu efect anti-inflamator si stimuleaza regenerarea tisulara; Acid salicilic cu efect analgezic; Aminoacizi (7 din cei 8 aminoacizi esentiali si 11 din cei 14 neesentiali) - furnizeaza energie, au rol catalizator, regleaza echilibrul chimic si contribuie la regenerarea tisulara; 9 Enzime si Steroizi (Colesterina, campestrina, beta-sitosterina cu efect antiinflamator si lupeol cu efect antiseptic si analgezic). Substante dezinfectante (lupeolul, acidul salicilic, compusi cu structura fenolica etc.) care distrug bacteriile, ciupercile, virusii, cu efect antibacterian, antivirotic si antifungic; lupeolul, acidul salicilic si magneziul au efect analgezic, care calmeaza eficient durerea. Contine cel putin 3 acizi grasi (sterine vegetale: colesterina, campesterina si beta-sterina) cu efect antiinflamator. Beta-sitosterina este agent anticolesterol. Intareste sistemul imunitar, are efect analgezic si calmeaza nervii, accelereaza si normalizeaza metabolismul, regenereaza vilozitatile intestinale si detoxifica organismul; are efect antiseptic, dezinfectant, antiinflamator si poate chiar stimula regenerarea celulara; asigura combaterea numeroaselor probleme de sanatate si evindeca si amelioreaza multe boli si anomalii. Planta hraneste, detoxifica, normalizeaza tractul digestiv si favorizeaza absorbtia alimentelor si echilibreaza starea generala.

Recomandari:

Sucul proaspat se foloseste extern, comprese, ca medicament antiiradiant. Vindeca arsuri, inclusiv pe cele produse de iradiatii, boli de piele, acnee, dermatite, eczeme etc.

Intern, se foloseste sub forma de vin de aloe. Se consuma timp de 7 zile, cate 1 lingurita de 3 ori/zi, inainte de masa, apoi, 2 saptamani cate 1 lingura de 3 ori/zi. in aceasta perioada, se exclud din alimentatie ouale si laptele. Se consuma supe de legume si fructe care nu trebuie sa provina din zone cu exces de radioactivitate in sol.

De asemenea, se pot procura geluri si creme.

Preparare

Se pot achizitiona din magazine naturiste si farmacii.

Precautii, contraindicatii si alte comentarii

Nu exista.

Alun

2012-01-09T03:11:00.000-08:00

Alun

Factorul curativ: fructe, frunze tinere.

Afectiuni pentru care se recomanda: anemie, anemie posthemoragica, crestere, diabet, fragilitate capilara, pietre la rinichi, sarcina, boli pulmonare.

Prezentare generala

Denumirea uzuala: Alun, (lat. Corylus avellana L.).

Scurta descriere:

Alunul romanesc este un arbust, o tufa ceva mai mare, care creste mai ales la marginea palcurilor de padure, acolo unde este lumina din belsug si pamant afanat. Mai exista o specie de alun, turceasca, mai productiva, dar ale carei fructe nu au virtutile tamaduitoare si vitalitatea alunului autohton.

Calitati curative si actiune farmaceutica:

Fructele alunului sunt o adevarata mina de energie, avand o valoare calorica si nutritiva foarte apropiata de cea a carnii, dar fiind mai digerabile si avand o toxicitate mult mai mica. In plus, aluna este foarte bogata in vitamine (A, B1, B2, C) si in minerale (fier, fosfor, potasiu, calciu). Ca medicament, alunele au valoare terapeutica atunci cand sunt consumate crude, neprajite, fiind indicate pentru: anemie, anemie posthemoragica, crestere, diabet, fragilitate capilara, pietre la rinichi, sarcina, boli pulmonare.

Recomandari:

- pentru consum, in afectiuni precum anemie, anemie posthemoragica, crestere, diabet, fragilitatea capilara, pietre la rinichi.

Sarcina - 20 de alune mancate dimineata si aceeasi cantitate seara constituie un intaritor remarcabil pentru femeile gravide. Este recomandata o portie de 150-200 g de alune pe zi.

- ulei din fructe pentru eliminarea teniilor, impotriva infectiilor cailor respiratoare Prin presare la rece, se poate obtine uleiul de alune, care nu se conserva foarte mult timp, dar care are efecte tamaduitoare foarte puternice. O lingurita de ulei luata seara si una dimineata, timp de 15 zile, duce la eliminarea teniei. Luat zilnic, uleiul de alune protejeaza gatul impotriva infectiilor, fiind folosit cu mult succes si contra hipertensiunii arteriale: doza este aceeasi.

- faina din fructe ca energizant Este un vitalizant de exceptie. Pentru copii, mai ales, aceasta forma de administrare a alunelor este foarte indicata.

Preparare

Faina

Prin zdrobirea alunelor crude in piua sau macinarea lor cu rasnita, se obtine o "faina" foarte gustoasa care poate fi amestecata cu miere si busuioc.

Pentru consum

Doua lingurite de frunze de alun maruntite si 50-100 g de alune crude consumate zilnic.

Precautii, contraindicatii si alte comentarii

Nu exista.

Anason

2012-01-09T03:09:00.000-08:00

Anason

Factorul curativ: fructe

Afectiuni pentru care se recomanda: bronsite; anorexie; insuficienta pancreatica si intestinala; balonari abdominale; viermi intestinali.

Prezentare generala

Denumirea uzuala: Anason (lat. Pimpinella anisum), denumiri alternative: anis, badeanul, chimenul dulce, chimion dulce, molura.

Scurta descriere: Specie anuala, exclusiv de cultura, inalta de 40-70 cm, cu frunze rare, cele inferioare intregi, dintate si inflorescente umbele.

Calitati curative si actiune farmaceutica: Ulei volatil bogat in anetol, aldehida anisica, colina, cetone.

Carminativ; antispastic; stomachic; expectorant; galactogog; tonic nervin; stimulent pancreatic.

Recomandari:

- infuzie din fructe impotriva gastritei

Reteta 1: Se bea in 2-3 reprize.

Reteta 2: Se bea fractionat in 3 reprize inaintea meselor principale.

Preparare

Infuzie

- din 6-8 fructe, la 100 ml apa clocotita. Se lasa acoperita 10 - 15 minute si apoi se strecoara.

- o lingurita la 300 ml de apa clocotita; dupa 20 de minute se strecoara.

Precautii, contraindicatii si alte comentarii

Precautii:

Cura se utilizeaza scurt timp, anetolul fiind toxic.

Contraindicatii:

Nu trebuie folosit de cei ce sufera de gastrita hiperacida, ulcer, enterocolita acuta sau cronica.